Printre intelectualii care au aderat la regimul instaurat în România, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, legitimându-l în perioada critică de început, se numără şi Constantin Parhon. Savant de incontestabilă valoare, acesta a sprijinit, din înaltele funcţii deţinute, distrugerea învăţământului şi destructurarea vechii Academii, din care şi el făcea parte. Detalii, în articolul semnat de dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

Mulţi intelectuali – în perioada de început, apoi în aceea a consolidării puterii comuniste – printre care nu puţini au fost medici, din naivitate, convingere, laşitate (faţă de propriul trecut politic), dar, mai ales, oportunism, interese materiale, obţinerea sau păstrarea unor privilegii (indemnizaţii, locuinţe somptuoase, automobile cu şofer la scară, acces în case de odihnă cu regim special etc.), au aderat cu grăbire la noile structuri, cauţionând astfel, prin nume, unii prin renume, ideologia şi măsurile politice, economice şi – nu în ultimul rând – culturale, ale partidului la putere, subordonat Moscovei. Într-o primă etapă, liderii roşii s-au lăsat păcăliţi – până şi-au văzut sacii în căruţă: constituirea Frontului Naţional Democrat, manevră prin care partidul comunist devenea majoritar şi conducător; anularea principiilor democratice de guvernare, precum separarea puterilor în stat, justiţia fiind prima pusă sub controlul partidului promoscovit; instalarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945); asigurarea victoriei Blocului Partidelor Democrate în alegerile parlamentare trucate (19 noiembrie 1946); etatizarea Băncii Naţionale; „stabilizarea“ de la 15 august 1947, reformă monetară cu caracter net de clasă, pusă la cale „pentru slăbirea economică a burgheziei“ (cum avea să recunoască, mult mai târziu, după 1989, economistul Al. Bârlădeanu însuşi); abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947