Nu e uşor să vorbeşti după şase oratori şi după o oră de discuţie. Pe de altă parte, terenul a fost marcat de intervenţii substanţiale în multe direcţii, s-a spus că sîntem 105% pentru, 105% împotrivă şi multe alte puncte de vedere, dintre care multe mi-au stîrnit o anumită patimă polemică, pe care însă mi-o voi înfrîna.

Voi spune cîte ceva despre felul cum am citit această carte, prin prisma profesiei de istoric şi cu marele interes stîrnit de cărţile dlui profesor Boia, de multă vreme, şi de părerile sale despre istorie de pe vremea cînd mi-era profesor. Am citit-o cu foarte mult interes şi admiraţie pentru partea de reconstituire istorică, pentru limpezime, pentru capacitatea de sinteză care nu este chiar atît de des întîlnită în breasla noastră. Bineînţeles că anumite păreri le mai citisem, anumite aspecte le mai întîlnisem, dar sînt multe lucruri bine spuse, judicios formulate, iar formulările sînt adevărate bijuterii şi vor rămîne memorabile, se pretează foarte bine să fie citate şi prin sinteza şi eleganţa formulării. Chiar dacă uneori mai am puncte de vedere deosebite, pot spune că am citit cu aprobare şi participare pozitivă reconstituirea istorică a dlui profesor Lucian Boia.

Am avut însă şi o problemă: cea legată de construcţia de ansamblu a cărţii, în special senzaţia pe care ţi-o dă sfîrşitul lecturii, şi anume faptul că, voluntar sau involuntar, cartea întăreşte convingerea că România este un caz excepţional în lume. Mărturisesc că am avut o strîngere de inimă, cu atît mai mult cu cît ştiam cîteva lucruri legate de istoriografie şi excepţionalism. Discuţia legată de excepţionalismul istoricilor este veche, dl profesor Boia ne-a învăţat la cursul de istoriografie multe lucruri legate despre aceasta. E o temă izvorîtă de pe vremea disputei dintre istoricii care credeau că istoria trebuia să descopere legi şi cei care susţineau că istoria