Lipsa materialelor si a echipamentelor corelatã cu presiunea sefilor de a se ignora normele de protectia muncii duc la tragedii. Asa s-a întâmplat la Petrila, unde ortacii erau fortati sã lucreze cu focul în spate si sã tacã pentru ca mina sã fie pe primul loc la productia de cãrbune.

Tragedia de la Uricani este pe masa judecãtorilor. Multi ortaci se feresc sã vorbeascã despre aceste probleme pentru cã stiu cã-si pierd pâinea. Cei care povestesc însã, sunt minerii care au iesit în pensie, iar mãrturiile lor sunt uluitoare.

Minerii lucreazã aproape cu mâinile goale si nu de ieri de azi ci de multi ani, iar cei care au curaj sã vorbeascã despre lipsuri sunt imediat pusi pe listele de „neagreati” de cãtre superiorii lor. Pedeapsa vine imediat si sunt trimisi sã lucreze la suprafatã sau amenintati cu concedierea. Lipsa materialelor s-a fãcut simtitã imediat dupã 1990, când nu mai exista un control strict al statului si erau angajate primele firme private pentru a le livra. Multe dintre aceste societãti construite în jurul mineritului, au cãpusat Compania Huilei încasând sume colosale pentru servicii si produse inexistente. Totul se vedea imediat la front, unde piesele, consumabilele, începeau sã lipseascã din ce în ce mai mult. Aveau sã aparã si primele tragedii în subteran provocate de aceste lipsuri corelate cu alte deficiente cum ar fi metodele de exploatare. Cazul EM Vulcan vorbeste de la sine, unde douã accidente colective au fãcut zeci de victime. Au urmat apoi Lupeni, Petrila si Uricani.

Trimisi în bratele mortii

Valter Cojman este unul dintre minerii care s-au confruntat ani de zile cu lipsurile din subteran. A reclamat si când era angajat iar nu o datã a fost avertizat sã-si tinã gura, ba chiar i s-a spus în fatã cã s-a pus un pret pe capul lui. În 2010 s-a disponibilizat si poate vorbi fãrã teamã de presiunea sefilor, iar mãrturia lui