Cele vizibile într-un stat de drept se sprijină, ca toate pe lumea asta, pe cele invizibile. Nu ar veni nimeni la vot dacă nu ar crede, cît de puțin, ce spune unul sau altul dintre politicieni, sau dacă nu și-ar fi pierdut încrederea în cel care are puterea în acel moment. Or, mă rog, ar veni doar ăia care au primit pui și găleți și electoratul rezultat din exploatarea subsolului.
Fără încredere, fără chestia asta invizibilă care se scurge ca-ntre vasele comunicante din gurile politicienilor în urechile electoratului, este ca și cum l-ai avea mereu în față pe Gigi Becali care, orice ți-ar spune azi, vine a doua zi și, cu fața lăbărțată, rîzîd ca un posedat, zice că a glumit și că s-a distrat.
Să te alinți ca Băsescu, zicînd că ce spui azi s-ar putea să nu mai fie valabil mîine, pentru că așa ești tu, mai ghiduș, și să faci asta rîzînd ca o asistentă de-a lui Capatos pe care o atinge între picioare Serghei Mizil cu brățara de aur, ține de subminarea singurului lucru care trebuie să stea cît de cît în picioare: încrederea.
Numai proștii nu se răzgîndesc, corect. Viața, societatea, experiențele, prietenii, iubirile, cărțile îl schimbă pe om. Uneori total și fără rest, făcîndu-l altcineva. Să crezi azi ceva, iar nu mîine, dar poimîine altceva arată poate că ești viu pe dinăuntru. Însă, cînd singurul lucru pe care nu l-ai contrazis pînă acum este că, într-adevăr, te cheamă Traian Băsescu, atunci e o problemă cu tine. Iar de-aici ar trebui să părăsim domeniul politicii și să pășim pe cel al prozei.
Dar la Traian Băsescu nu e vorba de un om care s-a răzgîndit, ci de unul care a mințit și minte. Și vă voi povesti despre o emisiune de la Money Channel, unde a fost invitat înainte de Referendumul din vara trecută. Întrebat de ce a mințit cînd a spus că-și dă demisia în cinci minute, a răspuns, mai senin ca o zi de primăvară și mai ofensat ca Merk
