Am citit de curând un articol în care autorul dădea de toţi pereţii ontologici cu părinţii care-şi cresc singuri copiii şi-i considera pe aceşti copii un fel de semioameni, cu şanse de reuşită-n viaţă din start mai mici, tocmai din cauza faptului că se dezvoltă în familii monoparentale. Monoparentalitatea, o rătăcire de fiinţă, semnat Adrian Ţiglea, este un text pe care l-am citit pe site-ul Adevărul, însă, între timp, a fost retras. L-am găsit totuşi în altă parte.

A creste intr-o familie cu un singur parinte este acelasi lucru cu a fi bolnav de leucemie: un atac la demnitatea umana, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimitatii de a fi fericit, o stare perpetua de oboseala metafizica, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. Continuarea, aici.

Sigur că n-o să mă crezi, dar asta m-ar fi îndurerat, nu, nu despre revoltă e vorba aici, şi dacă nu ar fi fost cazul meu, asta pentru că ştiu destui părinţi care-şi cresc singuri copiii. Dar pentru că este şi cazul meu, ştiu pur şi simplu din experienţă cum este, nu doar din observaţia exterioară.

Întâi o să vă povestesc un pic de Alexandru, colegul de clasă al fetiţei mele, în şcoala primară. Duceam copilul dimineaţa la şcoală şi mă întâlneam, evident, în faţa şcolii şi cu ceilalţi părinţi care veneau să-şi aducă micuţii la şcoală. La început, fiecare îl ducea pe al lui, apoi, fiindcă unii dintre noi ne ştiam încă de când ăştia mici erau bebeluşi şi mai eram şi vecini, mergea un singur părinte cu mai mulţi copii. Făceam cu rândul sau ne sunam dimineaţa şi stabileam cine duce copiii.

L-am observat pe tatăl cu părul alb şi pe băieţelul cu părul negru. Tatăl era un pic mai rezervat, nu ne ştiam. Am vorbit prima dată prin ianuarie, când maşina mea n-a mai vrut să pornească de la şcoală spre casă, iar el a venit să-şi ofere ajutorul. Apoi, ne salutam