România oferă Europei cel mai straniu model de coabitare. Protagoniştii scandalurilor din ultimul an au semnat împreună un acord în care se angajează să nu se mai porcăiască în public (probabil, doar între patru ochi). În realitate însă, nu trece zi de la Dumnezeu ca orice declaraţie a unuia dintre ei să nu fie comentată agresiv şi negativ de celălalt, şi aşa mai departe, până la ivirea unei noi teme de dispută.

Ultimul „casus belli” se referă la „pachetul” MCV/Schengen. Cât a fost direct responsabil de această nerealizare, Băsescu s-a întrecut în a găsi argumente pentru a reproşa legătura nefirească pe care unii lideri europeni o fac între cele două categorii. Ba, vă aduceţi poate aminte, cât de dur şi agresiv a fost la adresa olandezilor (pe care am şi încercat să-i pedepsim, căutându-le nod în flori) acuzaţi de a face jocul unei formaţiuni extremiste din alianţa de guvernare. Cuvântul de ordine era: „Din punct de vedere tehnic îndeplinim toate condiţiile, aşa că mai lăsaţi-ne în pace cu MCV-ul, că e altă mâncare de peşte”. Iar miniştrii lui Boc de la Interne, Justiţie şi Externe erau felicitaţi pentru eforturile pe care le depuneau (chiar dacă era vorba de incompetentul notoriu Igaş, sau de alunecosul Predoiu).

După ce guvernarea a trecut în alte mâini, s-a schimbat şi viziunea prezidenţială. Dintr-o dată, MCV-ul şi Schengen au devenit un soi de fraţi siamezi, de nedespărţit, iar accentul pus pe acest subiect la „intern” a început sistematic să depăşească nivelul insistenţelor externe. Tot mai la adăpost de responsabilităţi prin „separaţie”, Băsescu nu pierde nici un prilej de a insista asupra neregularităţilor care alimentează viitoarele rezerve, promovându-şi observaţiile mai întâi prin scrisori şi mesaje, iar apoi prin explicaţii amănunţite asupra semnificaţiei obiecţiunilor sale. A făcut-o din nou marţi seară, dar ca în povestea cu „P