Frunzăresc multe site-uri de arhitectură, pregătindu-mi cursurile. Mai nou, chiar Facebook mă obligă să mă ţin la curent; nu am nici o scuză dacă n-o fac. Din vreme în vreme găsesc, aşadar – sau mi se semnalează –, proiecte de lăcaşuri de cult demne de atenţie. De data aceasta, ce mi s-a semnalat nu e o biserică. Nu e nici măcar o capelă. Nu este „decît“ un loc de meditaţie.
Autorul proiectului (probabil) ne comunică următoarele: „Cînd auzim cuvîntul «capelă», ne imaginăm o structură grandioasă, înalt-stilizată, încărcată cu un simbolism dens. Capela Sfîntului Francisc este lesne considerată antiteza acestui design ubicuu. Redusă doar la componentele structurale, această capelă mică, din beton, este vidată de simbolism şi de suprastilizarea care distrage atenţia, făcînd-o în chip esenţial doar o cameră pentru contemplaţie. Terminînd reflecţiile lor, vizitatorii pot bate clopotul (cel mai complex element al camerei) pentru a-şi concluziona experienţa.“ (http://www.yankodesign.com/2012/11/16/chapel-of-simplicity/#fMuu2Q2gvY5CybSR.99)
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Deocamdată, să ne oprim asupra acestor cuvinte, de la care porneşte conceptul întregului proiect. Nu este adevărat că, atunci cînd auzim cuvîntul „capelă“, avem dinaintea ochilor un obiect monumental şi/sau supradecorat. Din contră: capela este, inclusiv dimensional, o biserică mai mică. Ea serveşte fie într-o mînăstire – ca paraclis, slujbelor cotidiene – păstrînd cumva caracterul ceremonial al bisericii celei mari, fie este adosată unui palat (capela Palatului Patriarhiei, de la Bucureşti, de pildă) sau unei instituţii publice (mai nou, de pildă, aeroporturilor, şi despre asta vom vorbi separat, altă dată). Dar capela are toată alcătuirea lăcaşului, pars pro toto, şi, ca orice bis
