S-a produs, în pasionatul de altădată care eram, o îndepărtare de Orient, căci acesta a căzut abuziv în banalitatea turismului generalizat sau, dimpotrivă, a devenit un agresiv adversar economic. Spectacolele hibride născute din „altoirea“ a două culturi, a două teatre – Lear în versiune chineză, Macbeth în versiune indiană... – mi-au repugnat, simptome ale unui fals dialog ce, de fapt, mi se părea de fiecare dată a fi, în ciuda aparentului lor succes, proba unei lipse de comunicare flagrant confirmate. Doar Ariane Mnouchkine, demult, graţie geniului său regizoral, a reuşit să construiască un „kabuki imaginar“, pentru a pune în scenă Shakespeare nu ca un „contemporan“ de azi, ci ca un „martor“ îndepărtat în spaţiu şi timp. Martor de altcîndva şi de altundeva, ale cărui vorbe căpătau o rezonanţă mitică, graţie tocmai semnelor asiatice adoptate de actori. Un Orient inventat şi un Shakespeare înstrăinat... Decepţiilor repetate care, frecvent, s-au succedat, le-a urmat recent o revelaţie: Mutter Courage de Brecht, descoperit la Cluj în cadrul Festivalului „Interferenţe“, condus de Gábor Tompa. Aici, o actriţă/cîntăreaţă coreeană, utilizînd tehnici narative proprii unei forme străvechi, Pansori, tulburînd prin sunete unice, pe care doar un antrenament sever permite să fie produse, povestea, singură, istoria eroinei brechtiene, acompaniată fiind doar de o orchestră modernă. Poveste lungă, cu descrieri de drame şi cîmpuri de război, afaceri şi dureri: ea mi-a apărut atunci ca o Şeherezadă a Orientului Extrem. Aici nu asistăm la o iluzorie hibridare între forme străine una celeilalte, ci la o extraordinară deplasare într-un alt registru: de la dialog se trecea la un monolog constant, preocupat de a restitui mişcarea dramatică, de a schiţa personaje, de a descrie atrocităţi. În seara aceea unică, regăseam atracţia pentru Asia! Şi reveneam la pasiunea iniţială care mă făc