Puţini ştiu despre modul în care trăiau sportivii încadraţi în asociaţiile sportive înainte de Revoluţia din 1989.
Şi mai puţini cunosc poveştile lor, emoţionante, cu parfum de nostalgie, unele pline de regrete şi altele de bucurii, dar toate rostite cu glasul tremurând. Astăzi, în cadrul acestui reportaj, vă relatăm povestea lui Marius Harabagiu, un hunedorean, campion naţional la lupte libere, ajuns pe meleagurile buzoiene, erou al Revoluţiei din ‘89.
Armata, o bătaie de joc
În toamna anului 1989, Marius Harabagiu era soldat în termen la unitatea militară din Râmnicu Sărat. Proaspăt câştigător al titlului naţional la juniori, hunedoreanul era la un pas să îşi încheie cariera sportivă din cauza faptului că nu îşi putea continua activitatea competiţională în oraşul râmnicean. Emil Nicoară, antrenorul lui Harabagiu, făcea eforturi disperate ca elevul său să îşi poată continua activitatea. „În data de 21 septembrie 1989, am fost încorporat, alături de Nicu Traşcă şi Sorin Juverdeanu. Nea Emil Nicoară, antrenorul nostru, era foarte supărat că am fost trimişi tocmai la Râmnicu Sărat. Speraserăm că vom ajunge la Târgu-Jiu, unde am fi putut să ne continuăm activitatea sportivă. Antrenorul a tot făcut intervenţii peste intervenţii ca să ne transfere. Nu ştiam că nu se putea face asta, pentru că nu erau permise transferurile între armate. Noi aparţineam, la Râmnicu Sărat, de Armata a II-a, în timp ce Târgul-Jiu era arondat Armatei a IV-a. Am ajuns într-o companie cu 1.800 de oameni, din care doar vreo 30 eram sportivi. Ni s-a promis că vom merge la Spartachiadă, la judo. Nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, condiţiile din armată erau mizere. De fapt, nici nu ştiu cât era armată şi cât era bătaie de joc. Tot soldaţii erau cei care îşi umileau colegii. Noi nu suportam aşa ceva. Aveam altă personalitate. N-au reuşit să-şi bată joc de noi”, re
