Preot loan ŞTEFĂNESCU

Dacă s-ar aduna la un loc toate lacrimile vărsate din ochii oamenilor în decursul vremii, am avea un nou ocean, mai mare, poate, decât Pacificul.

Acest ocean al lacrimilor l-am putea numi “Ocean de Pacificare”.

Căci aceasta este binecuvântarea plânsului de a aduce în sufletele oamenilor disperaţi pacea, mângâierea şi nădejdea. Mântuitorul Hristos ne-a zis: “Fericiţi cei ce plâng…”.

El ne-a arătat singura procedură cu ajutorul căreia “valea plângerii” poate fi prefăcută în raiul de care Adam s-a despărţit cu lacrimi.

Plânsul este o rugăciune pe care o învaţă fiecare încă din sânul mamei. Este rugăciunea care însoţeşte, sincer, cele mai însemnate momente din viaţa noastră, fie de întristare, fie de bucurie. Lacrimile sunt cele care pot spăla toate ticăloşiile, toate mizeriile din lume.

Căci ele curăţesc sufletul. Cel ce plânge simte un gol în sufletul său şi îşi recunoaşte neputinţa. Iar lacrimile lui sunt strigătul după ajutor, rugăciunea de cerere către Cel care a zis:

“Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”.

Lacrimile sunt prima noastră armă, primul nostru protest împotriva răului. Este începutul renaşterii noastre! Într-adevăr, menirea plânsului este acela de a-l împăca pe om cu Dumnezeu.

Prin păcatul săvârşit de Adam, între noi şi Dumnezeu s-a deschis o prăpastie, cu neputinţă de trecut. Rămaşi pe celălalt mal, oamenii s-au zbătut în fel şi chip să se consoleze pentru pierderea suferită. Câte planuri nu s-au făcut, câte energii nu s-au cheltuit la îndemnul Satanei ca, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea să se ridice. Şi de fiecare dată a căzut iarăşi la pământ.

Atunci au rămas lacrimile singura consolare. Toate aceste lacrimi au căutat un loc de scurgere. Şi rând pe rând, ele au umplut prăpastia dintre Dumnezeu şi oameni, şi la plinirea vremii, acolo unde era altădată p