Ar mai fi de adăugat că în special Germania are o infrastructură culturală extrem de extinsă, moştenită, parţial, din cauza vechii diviziuni. Vechile instituţii ale RDG şi RFG au fost, în mare parte, păstrate, ba chiar instituţii după model refegist s-au replicat, după unificare, în fosta RDG (şi invers); s-au creat şi instituţii noi. Şi toate sînt finanţate, după un algoritm complicat, de federaţie, de regiune, de primării. Cheltuielile nu sînt mici – însă, împărţite între diversele poluri de finanţare, au devenit suportabile. De doi ani, Germania a lansat politici de reducere a cheltuielilor, la toate nivelurile. Cultura a fost o prioritate, aşa că multă vreme nu s-au operat tăieri din această zonă. Însă cuţitul a ajuns acum şi la bugetele culturale.
DE ACELASI AUTOR Tovarăşii cîntă la Berlin Robotul e omul E tot mai greu să fii jurnalist Praful fin, vienez Din acest moment, contează mai puţin măsurile propriu-zise ale autorităţilor centrale sau locale, cît răspunsul societăţii civile. Care reacţionează cum poate: cu proteste spontane, petiţii, lanţuri umane în jurul unor clădiri, greve, demonstraţii, blocade & baricade. Sau cu încercări de finanţare a programelor respective prin colecte şi donaţii. E ceea ce s-a întîmplat în numeroase teatre de mici dimensiuni din Germania, parţial susţinute de stat, land sau oraş: ca să nu pună în pericol programul repertorial decis de intendenţi, cu mult timp înaintea tăierilor de fonduri, oamenii s-au mobilizat prin reţelele de socializare şi au compensat din resurse proprii ceea ce statul nu mai putea sau nu mai voia să finanţeze. E o soluţie de rezervă, un fel de plan B pentru cazuri extreme – dar uite că funcţionează. E legitim acest sistem? E normal ca un serviciu public (căci, într-o perspectivă mai largă, şi producţia culturală e considerată serviciu public) să fie întrerupt brusc şi fără preaviz, din lipsă de
