Muzica a ajuns o marfă ca oricare alta, în afara artei, dar confundată cu aceasta, putînd fi vîndută de absolut oricine are ocazia unei combinaţii sau a învăţat să facă comerţ. S-au schimbat legi – doar pentru ca unii să vîndă, indiferenţi la conţinutul lipsit de consistenţă originară, Internetul este sufocat de adevărate bătălii, virtualul permiţînd încălcarea oricărei reguli, dar nu şi adaptarea unor strategii de marketing, valabile în lumea materială. Muzica s-a trezit ambalată în cutii frumoase, cu sclipici, irezistibile mai ales pentru cei mai puţin informaţi, şi vîndută pe aceleaşi criterii meschine ca orice obiect inert.
Toată această industrie stă pe umerii unor oameni dedicaţi, abandonaţi în propria pasiune, bucuroşi că pot alege să-şi cîştige şi existenţa materială din ceea ce le place, dar al căror statut este uneori pus la îndoială. De către cine? Tocmai de către cei care percep fenomenul prin prisma propriilor limite şi nevoi imediate, incapabili să-şi adapteze gîndirea şi simţurile. Practic, cei care contestă profesia de muzician sînt pe acelaşi calapod cu cei care parazitează acest sistem. Altfel nu-mi explic de ce iese atît de multă muzică de proastă calitate, din moment ce contează doar cum vinzi. Cine stabileşte nivelul artistic în raport cu afacerea muzicală? Artistul? Publicul? Nici vorbă. Doar negustorul, care o face şi el ca tot omul, după cît a învăţat. De ce se cîntă prost şi se scrie neinspirat? Nu pentru că nu ar fi artişti sau că nu ar mai fi idei, ci pentru că e suficient aşa, industria ştie cît să bagi ca să scoţi mai mult, fără „eforturi“ precum inspiraţia, mediul, influenţa, spiritul, stilul etc. Dacă lumea acceptă şi aşa, de ce să mai pierzi timp? Nu izvorul e problema, ci locul în care se varsă.
Mică istorie a muzicantului
DE ACELASI AUTOR Debutul orchestrei ascunse Silent night - AUDIO O creatură luminoasă Găr
