Mă tem pentru tinerii care n-au cunoscut alte echipe-miracol în fotbal şi care acum stau ca la o răscruce. Cineva ar trebui să le spună că fotbalul nu e altfel decât viaţa, şi că tocmai aici e tot ce se poate spune despre el, că tocmai aici e totul.
Se înregistrează rezultate care ar trebui să ne preocupe. Barcelona a pierdut la Milan, categoric - vă daţi seama de gravitatea acestei afirmaţii “Barcelona a pierdut categoric”? Apoi a pierdut şi acasă, categoric!, cu Real Madrid, dându-le lui Ronaldo şi Mourinho întreaga scenă pentru aroganţă. Nu mai poate nici Messi? Se termină era tiki-taka? Şi dacă da, ce rămâne şi ce urmează? Să nu o apucăm pe drumuri greşite, să nu facem filosofie la marginea acestor chestiuni, la marginea acestei crize care pentru unii contează mai mult decât economia. Cunosc oameni perfect inteligenţi care suferă mai mult pentru Iniesta decât pentru ei înşişi. Optimiştii, ca toţi optimiştii, nu sunt în stare să înţeleagă. „Sunt accidente” – aşa îşi apără iluziile. Dar nu sunt accidente. Sunt consecinţe.
În imediat, Barcelona suferă şi pentru că, într-un salon de oncologie din New York, antrenorul Tito Vilanova încearcă din nou să fie mai puternic decât cancerul. Veţi spune, poate, că este o exagerare, că e patetic, că e ridicol. Nu e nici exagerat, nici patetic, nici ridicol. Citiţi ce declară fotbaliştii în presa spaniolă! Pentru o familie, cum e clubul de fotbal Barcelona, cancerul antrenorului blochează într-un gând negru – nici geniile (oricărei meserii) nu sunt scutite de blocajul în gânduri negre, ba dimpotrivă.
Dincolo de imediat, declinul este consecinţa măririi. Nu există altă cale. Barcelona a revoluţionat, şi orice revoluţie te face să crezi că regulile vechi vor dispărea pentru totdeauna. Dar nu dispar. Declinul este consecinţa măririi şi nu ai ce face, chiar dacă eşti Lionel Messi şi nu a mai fost nimeni ca tine îna
