● Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni, Editura Humanitas, 2012.
Nefiind propriu-zis o continuare a romanului Viaţa începe vineri (2009), cel puţin nu în sensul banal şi limitat al termenului, Viitorul începe luni este însă o carte simetrică, Ioana Pârvulescu construind aceste cărţi ca pe o suită retro în oglindă. Romanele se poti citi foarte bine şi separat (unii critici le-au comparat şi evaluat în parte aplicîndu-le, în opinia mea, un regim critic restrictiv), dar ar fi păcat, căci împreună alcătuiesc un organism narativ mai savuros şi mai complex, deloc redundant. Ce se află într-una nu găseşti în cealaltă, cele două jumătăţi umplîndu-şi golurile şi luminîndu-şi obscurităţile reciproc, în plus, ocupîndu-se de lucruri şi personaje diferite, căci accentele narative se deplasează, iar rolurile principale se redistribuie. Dacă Viaţa începe vineri ne introducea în atmosfera Belle Époque bucureşteană a Crăciunului anului 1897, marcată de două evenimente „tari“: un duel între două personaje celebre şi apariţia ca din cer a unui bărbat din viitor; Viitorul începe luni se desfăşoară într-o singură săptămînă din luna februarie a lui 1898, cînd opinia publică bucureşteană este agitată, din nou, de două evenimente: conferinţa tînărului chirurg Dimitrie Gerota despre pericolele purtării corsetului şi atentatul eşuat/dejucat al anarhiştilor la viaţa Regelui Carol I. Şi de data aceasta ziarele sînt interfaţa dintre adevăr şi speculaţie, dintre secret şi public, dintre realitate şi ficţiune. Acelaşi Pavel Mirto, reporter la Universul, este naratorul care leagă toate poveştile, oferindu-ne romanul (la propriu şi la figurat) al acelei săptămîni, transformînd măruntul, senzaţionalul, faptul divers într-o naraţiune cu adîncimi şi multe faţete. Aceasta fiind, pentru cei care cunosc preocupările Ioanei Pârvulescu, eseistă fascinată de publicistica din trecut, şi un fel de
