Nu de mult am aşezat o plecăciune la mormântul lui Avram Iancu. La Ţebea, acolo unde odihneşte Crăişorul Munţilor, la mormântul lui Avram Iancu simţi că nu poţi rătăci drumul. Fantastica personalitate îţi luminează mintea, patriotismul lui Iancu îţi accelerează turaţia sufletului. Nu se pot uita zicerile Eroului, cum că nu va avea linişte până nu-şi va vedea neamul liniştit. Fiecare colţişor de Ardeal poartă în el lucrarea vitejească a lui Iancu. A intrat în istorie nu numai prin lupta pentru eliberarea Ardealului românesc, dar a intrat în istorie Avram Iancu şi prin cea mai scurtă chemare la luptă: “No, gata, no hai!”. De la Ţebea am fost într-o comună vecină unde sătenii îşi sărbătoreau frumoasa aşezare îmbrăţişată de dealurile împădurite. În rândurile locuitorilor mi-a atras atenţia un băieţel de 4-5 ani coborât parcă dintr-o pictură cu eternul Ardeal. Băieţelul  luminos şi bucălat, să-l pupi tot mereu, avea pe cap un clop negru, o ie frumos brodată cu fir negru, cu un brâu tricolor şi iţari de culoarea untului din laptele de Ardeal. M-am apropiat de băieţelul plin de strălucire, l-am mângâiat, l-am pupat pe frunte şi i-am zis: “Ce frumos te-a gătit mămica ta. Să-i povesteşti de laudele mele”. A ridicat spre mine doi ochi tulburători şi umezi. “Mama mea a murit acum un an de cancer şi tata n-a putut să vină la înmormântare din Spania că n-a avut bani. Mă creşte o mătuşică de a mea bătrână.” Vorbele băieţelului orfan au muşcat o bucată din inima mea. S-a năruit familia de români. S-au aşezat depărtări de mii de kilometri între mamă şi copil, între soţ şi soţie, între  bunicii care cresc nepoţii şi fiii bătrânilor români. Siliţi de pustiirea economiei româneşti să plece departe în apăsătoare bejenie. Fuseseră în România tehnicieni de înaltă calificare care conduceau din sălile de comandă combinate complicate şi în pribegie stau în genunchi să culeagă roadele pământu