Toată suflarea românească spera, după '90, să aibă parte de un regim politic favorabil vieţii; libertăţii. Aştepta gura de oxigen pentru a ieşi de sub carapacea dictaturii. Pentru liberul curs în căutarea fericirii visate. Astăzi, aproape niciunul dintre politicieni nu-şi mai aminteşte exact ceea ce s-a promis în învălmăşeala momentului care făcea loc, chipurile, democraţiei. Existentă, de altfel, dar numai pe hârtie. Pentru că, în realitate, poporul - sursă sigură de existenţă a statului, prin participarea la sporirea bugetului, cu taxe, dări şi impozite - se "înfruptă" o dată la patru ani (sau la cinci) cu unicul drept respectat, acela de a vota. În rest, e liber să plece oriunde în lume sau să rămână acasă pentru a plăti impozite şi taxe majorate, an de an. Cam aşa stau lucrurile, în acest moment, după 23 de ani de înfruntări, dispute, lupte pentru putere şi pentru înstrăinarea bogăţiilor ţării... Dar în acest ceas, al finalului privatizărilor deşănţate, oamenii cu drept de vot îşi dau seama că au fost minţiţi, înşelaţi şi deposedaţi de drepturile lor constituţionale. Era de aştepat, odată ce statul şi-a luat mâna de pe aşa-numitul "morman de fier vechi", etichetă falsă lipită cândva de un prim-ministru pe "coletul" industriei româneşti. Împrăştiată în cele patru zări, spre deliciul unui grup restrâns de abonaţi autohtoni şi de mulţi "binefăcători" externi! Mai departe?! Mai departe nu mai există aproape nimic din ceea ce avea România. Există doar nişte hotare la care se holbează toţi cei care jinduiesc la puţinele resurse naturale ce ne-au mai rămas. Parcă nu e normal, nu-i aşa?! Nici faptul că, după ce i-a fost administrat, în doze mari, tratamentul înstrăinării a tot ce era pe listele secrete ale "bunelor" intenţii, fără ca oamenii să fie întrebaţi, peste populaţie a dat buzna epidemia "reacţiilor adverse", la pachet: sărăcie, suferinţă, disperare şi moart