Cînd am plecat definitiv din ţară, am vrut să-i las un bilet. Trăisem împreună peste treizeci de ani şi nu se cădea să dispar aşa, fără un cuvînt, păcălind-o că mă duc să iau pîine cu ditamai geamantanul după mine. După „Dragă România“ şi o virgulă, m-am oprit. Nu era o figură de stil, chiar îmi era dragă, cu atît mai mult cu cît eram pe cale s-o pierd. Pînă la urmă, nu i-am mai scris nimic. Am hotărît să nu ne despărţim, să ne mai dăm o şansă, ca într-un şlagăr prăfuit, „Adio, dar rămîn mereu cu tine“. Ba nu. Adio, dar român mereu cu tine.

Cum bine spunea Raluca Nagy, cercetător în domeniul migraţiei şi colegă de diaspora, avem cu frumoasa noastră patrie o relaţie long-distance. Trăim cu ţara natală o poveste de iubire bazată pe încredere, dar nu şi scutită de binecuvîntarea de a nu şti cu cine ne înşelăm unul pe celălalt. Ne vedem rar, o dată pe an, cînd o găsesc schimbată în formă şi mereu aceeaşi în fond. De la an la an, iubita mea patrie dă naştere unor monştri în aparenţă drăgălaşi – dacă n-ar fi de-a dreptul oribili – pe care, neavînd puterea să-i recunosc legal, am găsit soluţia la îndemînă şi la modă: adopţia la distanţă – ce ipocrizie oximoronică. Să fii aproape de departe. Să iubeşti animalele mîngîindu-le cu mănuşi, ca să nu iei microbi. Le trimit atîta dragoste cît încape într-o sumă lunară şi, cu toate astea, ei mă tîrăsc în procese de paternitate prin emisiuni tabloide şi mă strigă: „Tată!“, zdrenţăroşi prin Europa.

DE ACELASI AUTOR Ijime, sport național Cu fiecare scandal care răzbate pînă în presa japoneză, la întrebarea „Cum e, de fapt, România?“, îmi dau seama că după nişte ani de long-distance relationship nu mai am o definiţie clară. Nu ştiu pentru cîtă vreme, cînd vor auzi de unde vin, interlocutorilor mei li se va lumina faţa, cu gîndul la ţara lui Dracula şi a Nadiei Comăneci. N-am ştiut nici cum să le explic reportajele reali