Aşa suna refrenul repetat la nesfîrşit al unui cîntec oarecum rap, oarecum şcolăresc, pe care îl tot auzeam la radio în anii 2000–2003, pe cînd lucram la Chicago. Săptămîna trecută am aflat că Michael Jordan a împlinit 50 de ani. Deodată, mi-am amintit cîntecul şi mi-am adus aminte că şi eu, în visul meu de copil, dacă am vrut vreodată cu adevărat să fiu ca cineva, am vrut să fiu ca el. Să alerg ca el, să arunc la coş ca el, să zbor ca el, să driblez ca el, să pasez ca el, să interceptez ca el, să atac ca el, să mă apăr ca el, să conduc echipa ca el, să înving ca el, să dau slam dunk aşa ca el. Michael Jordan este unul dintre eroii mei. Mi-a plăcut mereu să-l văd jucînd, pentru că aducea jocului de baschet o energie specială şi făcea din acest sport – cel mai frumos dintre toate, după părerea mea – o fermecătoare combinaţie de graţie, forţă, viteză şi abilitate.
DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Dor de Macedonski În lume, Jordan a fost primul superstar venit din baschet. Fără îndoială, au fost jucători de baschet fabuloşi, şi înaintea lui. Dar el a fost primul care a devenit star planetar jucînd acest joc. Succesul lui a fost imens. A cîştigat tot ce se putea cîştiga, şi nu o dată, ci de multe ori. Cînd a încheiat cariera la Chicago Bulls, în ianuarie 1999, era de şase ori campion NBA şi, în fiecare dintre cele şase finale de campionat cîştigat, fusese declarat cel mai bun jucător al meciului. De cinci ori a fost cel mai bun jucător al întregului campionat. Statisticile sportive sînt nenumărate şi toate sînt incitante. În baschet – şi mai ales în baschetul profesionist american – sînt cu sutele. Se măsoară şi se numără tot ce poate face un jucător: cîte coşuri şi cîte pase decisive dă, cîte capace pune, cît aruncări execută, cît driblează etc. Puţine dintre ele
