Uitat de mulţi, împins în umbră de festivaluri mai gălăgioase, SANREMO, competiţia supremă a muzicii italiene, a ajuns, totuşi, la a 63-a ediţie

Tradiţie şi fast

E imposibil ca, uitându-te la Sanremo (eu nu m-am despărţit cinci zile de televizor), să nu faci comparaţie cu festivalurile româneşti. Nu voi face nicio trimitere directă, doar că am rămas cu gustul amar al rudei să­race, care priveşte pe furiş, pe fereastră, la ospăţul din sala de bal a castelului... Fastul a fost nota dominantă a competiţiei, de la început până la sfârşit: eleganţă scenică, stil, lumini, lume avizată, iubitoare de muzică (în primele rânduri stau întotdeauna oficialităţi locale, realizatori şi prezentatori renumiţi ai emisiunilor de marcă de la posturile importante de televiziune ita­liene, dar şi juriul, ce a avut în com­po­nenţă, printre alţii, pe Nicoletta Manto­vani, văduva renumitului tenor Luciano Pavarotti). Şi flori, multe flori, lău­date de însuşi primarul oraşu­lui Sanremo, ceea ce a făcut ca de-a doua zi să le crească preţul la bursă... În ciuda anotim­pului rece, mulţi fani ai muzicii au aşteptat afară, la in­trarea în celebrul Tea­tru ARISTON, să-şi vadă pe viu idolii - mon­ştri sacri sau doar tineri interpreţi, abia lansaţi la concursuri gen "X Fac­tor". Italienii sunt "ne­buni" după mu­zica lor uşoară, ştiu me­lo­diile pe de rost, nu o dată sala cântă împreună cu inter­pretul, semn că muzica e sufletul lor!

Aşa suflet, aşa ofertă! Nimic din ce s-a petrecut la Sanremo nu a fost în exces, nimic n-a fost ales ori făcut la întâmplare, a fost un festival construit îndelung. Totul s-a petre­cut conform unor sondaje de opinie şi unui studiu de piaţă întreprinse cu mult înainte. În fiecare zi a festivalului s-au făcut calcule de audienţă. Am re­mar­cat cu câtă seriozitate, chiar încrâncenare, s-au des­fă­şurat primele discuţii şi ce prompte au fost reacţi