Doar 51% dintre români se simt, cu adevărat, europeni. Suntem, potrivit ultimului Eurobarometru, alături de britanici, bulgari şi greci, printre cetăţenii UE cu cel mai scăzut grad de identificare cu această calitate.
Compania nu ne onorează, pentru că, exceptând deja clasicizatul scepticism britanic, avem de-a face cu ţări cu probleme de adaptare la rigorile europene.
Ani de zile, şi mai ales după '89, când am putut vedea Occidentul cu ochiul liber, am trăit cu fascinaţia lui. Nimeni nu crezuse mai mult decât noi în Europa. La integrarea din ianuarie 2007, optimismul românilor, aflat la cote nemaivăzute pe continent, lăsa deja să se înţeleagă dezamăgirea ce avea să vină. Pentru că noi înţeleseserăm din Europa doar salariile mari, standardul ridicat de viaţă, oraşele luminoase, consumismul de mall şi maşinile pentru fiecare membru al familiei. Programul de muncă cu media de 16 ore pe zi, stresul că azi ai, iar mâine nu, un loc de muncă, despiritualizarea, competitivitatea, adesea trucată, competenţa cu sprijin de la partid, pe toate le-am trecut cu vederea. Ne-am lovit de ele abia în ultimii ani, iar şocul întâlnirii cu noua Europă, Europa încăpăţânată şi riguroasă, a fost devastator. O Europă chiţibuşară, mereu atentă la orice derapaj financiar, juridic sau constituţional, o Europă care nu mai era deloc dispusă să repete modelul falimentar al unei Grecii încurajate să se păcălească şi să păcălească Uniunea, o Europă isterizată de propria-i criză financiară şi de identitate. O Europă în care fiecare cent contează, în care bătălia pentru bani se dă, fără complezenţe, între Germania şi Franţa, între Belgia şi Olanda, între Polonia şi Cehia, între Italia şi Grecia, între România şi Bulgaria. O Europă "unită", mai fragilă ca oricând, în faţa demagogiei şi naţionalismului. O Europă pentru care nu eram pregătiţi şi o
