Un mare talent este o sărbătoare a firii, ca să-l saluţi aşa cum se cuvine nu trebuie să te pierzi în opinteli căznite, să inventezi răsucituri nedemne. Iată, într-o ipostază de o simplitate legendară, pictorul a sosit de la drum, a atins poarta gazdelor sale, încrezător, cu pieptul larg deschis îmbrăţişării pe care simte că o merită: „Bonjour, Monsieur Courbet!” sună tonitruant titlul tabloului, astfel prilejuit de o biografie sincer, paradigmatic asumată, făcînd azi mîndria unor serioase colecţii de muzeu, la Montpellier. Dar dincolo de o explicită emfază, stă în legea naturilor abrupt creatoare, în însăsi ingenuitatea ce le protejează, dreptul de a se înfăţişa franc, fără complexe. Nu-l uit pe Nicolae Labiş, licean, nu mai vîrstnic, cred, de 14 ani, întrînd la Iaşi, în localul Filialei Scriitorilor, sub această bruscă vestire: „Iata-mă-s”.
Şi tot acolo, în urbea moldavă, cîteva decenii mai tîrziu, Ioan Gînju, pictor de o vocaţie singulară, intensă pînă la oniric, avea aplombul să se recomande „Conte de Ciric”. Ras în creştet, asemenea unui Erich von Stroheim, privindu-ne dintr-o fotografie, sfredelitor, fascinant, l-ai fi putut credita, asemenea aceluiaşi, obsesivul înaintaş de pe ecrane, cu o ascendenţă ipotetic nobiliară. Şi parcă, echivalînd provocaţia blazonului prin momente de vehemenţă irascibilă, nu pregeta – spun martori meduzaţi – să se izbească brutal cu capul de pereţi.
Însă artistul atins de un har înalt n-are nevoie de armoarii profane, e nobil printr-o elecţie fără apel, hotărîtă în ceruri imune la zădărnicia prejudecăţilor. I se întîmplă să arate umil, în bluză de rapin sau într-un şorţ de meseriaş trudit, cum se lăsa surprins, fără de jenă, Alexandru Ciucurencu. Nu se prefăcea deloc, atunci cînd gemea dureros, aproape scîncind, „Măi, băiete, pictura e grea!”. El care cristalizase totuşi o idee de sine neîntinată, într-un a
