Actorul Costel Caşcaval (43 de ani) descrie perioada apăsătoare a copilăriei petrecute în orfelinatul de la Târgu-Ocna, din care a plecat, după 12 ani, cu un mare vis: să devină actor. În această cafenea a unui hotel cu prea multe stele, în această atmosferă dominată de sobrietatea antreprenorilor cu accent franţuzesc, Costel Caşcaval se ridică brusc, nonşalant, îşi drege vocea şi, în poziţie de drepţi, îl imită magistral pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Aşa vrea el. Şi-apoi, cu aceeaşi voce, şi pe Ion Iliescu, şi pe regele Mihai. „Am mai avut interviuri aici, nu m-a dat nimeni afară“, ne linişteşte. Costel Caşcaval pare un om liber. Dar poate că aşa ajung oamenii după despărţiri premature de părinţi, după 12 ani petrecuţi la casa de copii, cu singurătatea copleşitoare dintr-o cameră cu 30 de copii şi cu toate celelalte piedici care apar în calea unui singur vis: de a învăţa actoria. Şi poate că aşa arată oamenii care au reuşit să liniştească vântul care suflă mereu din faţă.

„Weekend Adevărul“: Aţi petrecut copilăria într-o casă de copii. Cum aţi ajuns acolo?

Costel Caşcaval: Cu greu o pot numi o copilărie. Ce se întâmpla acolo era mai degrabă o armată pentru copii, un combinat. Imediat după moartea tatălui meu, eu şi sora mea am rămas singuri. Aveam 7 ani, iar mama murise când aveam un an. Şi un unchi de-al mamei, care devenise tutorele nostru, ne-a azvârlit, după doar câteva zile de la înmormântare, în cel mai mare orfelinat din ţară, la Târgu-Ocna. Imaginaţi-vă: pe 23 februarie era ziua mea de naştere, pe 24 februarie a murit tatăl meu. La scurt timp, pe 6 martie, am fost dus în acel orfelinat, iar a doua zi, pe 7 martie, a fost cutremurul din ‘77. Am simţit cutremurul în orfelinat.

Care e prima amintire însemnată din copilărie?

N-ai cum să uiţi prima zi când te duce cineva la orfelinat. Cum urci treptele clădirii respective.