Unii cititori își închipuie că e ușor să fii critic literar: stai într-un fotoliu și citești, iar apoi te muți la birou și scrii despre ce ai citit.
În realitate, lucrurile se petrec altfel. Cea mai mare parte din timp ți-o cheltuiești apărându-te de reacțiile furioase ale autorilor și susținătorilor lor.
Zilele trecute am scris câteva fraze, însumând trei sute și ceva de semne, despre un prozator român stabilit în SUA: „De ani de zile Carmen Mușat și colaboratorii ei duc [în paginile revistei «Observator cultural»] o campanie susținută de slăvire a unui scriitor submediocru, Norman Manea, considerându-l printre altele demn de Premiul Nobel. M-am și gândit, la un moment dat, să sesizez Oficiul pentru Protecția Consumatorului, cerând sancționarea acestui caz de reclamă mincinoasă”.
În replică la aceste trei sute și ceva de semne, s-au scris rechizitorii și pamflete însumând aproximativ șaptezeci de mii de semne, ceea ce înseamnă o cantitate de text de 230 de ori mai mare! Este ca și cum aș fi dat o palmă și aș fi primit, în schimb, 230!
Colaboratori importanți ai revistei „Observator cultural” s-au mobilizat ca să mă pedepsească sever. Încă amețit de ploaia de lovituri, încerc să fac ordine în dosarul acestui dialog dintre o bicicletă și un tren.
Cel mai surprinzător este faptul că preopinenții mei mi-au spus vrute și nevrute, dar n-au explicat în ce constă valoarea lui Norman Manea. Unul m-a acuzat că nu i-am citit cărțile (ce bine ar fi fost să nu le fi citit! nu m-aș mai fi plictisit de moarte timp de câteva săptămâni…). Altul îmi explică, de pe poziția unui observator internațional, că evaluările mele n-au ecou în străinătate (ca și cum eu asta aș fi urmărit: să conving Uniunea Europeană și NATO că Norman Manea nu merită citit!). Altul mă asigură că la „Observator cultural” nimeni nu l-a obligat vreodată să scrie în favoarea lui Norman Man
