Un incident petrecut săptămîna trecută la Muzeul Ţăranului Român a tulburat apele şi aşa destul de tulburi ale vieţii noastre publice. Proiecţia filmului The Kids Are All Right (2010) a fost întreruptă de protestele vehemente (care, din fericire, nu au degenerat în violenţe fizice) ale unui grup de spectatori, reprezentanţi ai unor organizaţii creştin-ortodoxe. Dar nu despre actorii implicaţi în acest eveniment, de-o parte sau de alta, intenţionez să vorbesc aici şi nici despre vinovăţii, reale sau imaginare. Cititorii interesaţi să-şi facă o idee despre ce s-a întîmplat pe 20 februarie, la MŢR, pot citi, în paginile revistei, punctele de vedere ale tuturor celor care, într-un fel sau altul, au „contribuit“ la eşecul unui eveniment organizat de Asociaţia Accept, în cadrul „Lunii LGBT“ (Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender), precum şi comentariile unora dintre colaboratorii constanţi ai Observatorului cultural. Textul de faţă e mai curînd o meditaţie despre multiplele faţete ale intransigenţei şi despre incapacitatea de a accepta alteritatea, fără tentaţia de a-l stigmatiza pe celălalt, pe cel care gîndeşte diferit, pe cel care are alte valori decît mine şi care simte nevoia să şi le exprime cu voce tare. Societatea românească este, încă, după mai bine de douăzeci de ani de la căderea regimului comunist, un mediu refractar la diversitate şi diferenţă, bîntuit în egală măsură de nostalgia unanimităţilor şi de obsesia de a fi „în trend“, un mediu în care opiniile sînt, de cele mai multe ori, intens polarizate, iar dezbaterile în care să primeze argumentele raţionale lipsesc aproape cu desăvîrşire. În minunata lume nouă în care trăim, reflexele condiţionate ţin loc de gîndire individuală, iar conformismul este o „valoare“ mult mai apreciată decît spiritul critic, considerat frecvent un simp­tom îngrijorător al incapacităţii de admiraţie. În România, dezbaterilor l