În acele clipe scurte și rare ale umanității, cînd evenimentele se odihnesc și istoria cască, se strecoară în cronologie personaje colorate, venite parcă de nicăieri și mergînd niciunde. Ele au nume țipătoare, pene la pălărie și carieră politică de meteorit, care explodează la impactul cu solul. Pînă să se prindă cronicile, secolul sau evul, aceste figuri intră și dispar din evidențe, făcîndu-ne, secole mai tîrziu, să le privim scărpinîndu-ne în cap, ca treziți din somn.

Gaspar Graziani a urcat pe tronul Moldovei în 1619 și a coborît de acolo în 1620, fără ca programa de istorie pentru gimnaziu și liceu să bage de seamă. Era un italian catolic, născut în Dalmația, crescut în Polonia, educat în Germania și căpătuit în Veneția. Vorbea italiana, croata, germana, engleza și turca la fel de bine ca ambasadorii acestor popoare la Stambul, așa că a ajuns nu numai interpret al sultanului, ci și mare dragoman al Înaltei Porți. Din poziția asta și, probabil, din alte poziții pe care sultanul le prefera în momentele intime, a reușit să dobîndească firmanul domnesc în Moldova.

În prima zi de domnie, Graziani se confruntă cu răzmerița țăranilor din Orhei, dar, avîndu-i încă lîngă sine pe ienicerii de instalare, rezolvă totul din mersul calului. Dacă nu i s-ar fi înmuiat inima în fața atîtor cadavre de bătrîni, femei și copii, e sigur că Sadoveanu nu ar mai fi avut despre cine scrie în Neamul Șoimăreștilor. Graziani a fost instruit la Stambul să-i împiedice pe polonezi să treacă peste Nistru, dar nimeni nu l-a împiedicat să treacă el însuși rîul și să se întoarcă cu buzunarele pline. De astă dată, turcii n-au arătat indiferența pe care o arătau de obicei față de trădare. Spahiii lui Skender Bey și tătarii lui Cantemir Han s-au deplasat spre Iași ca să pună ordine în jurămintele lui Graziani. Totul s-a lămurit la Țuțora, unde oastea moldo-polonă a fost înconjurată