Una dintre întrebări ar putea fi legată de aprobarea mandatelor pentru interceptări. În afara mandatelor de siguranţă naţională, majoritatea covârşitoare a interceptărilor este aprobată de câţiva judecători. Care numai cu asta se ocupă, semnându-le fără să le pună în discuţie sau respinge. Nu se ştie, însă, cine sunt aceşti judecători, al căror nume nu a fost niciodată precizat public.

Printre aspectele dezbătute recent la sala Drepturilor Omului din Parlamentul României, la iniţiativa FACIAS, a fost şi unul axat pe probleme de ordin financiar. Instituţiile enumerate mai sus, dar poate şi altele, învăluite în discreţie, fiecare în parte plasate sub controlul cuiva, au beneficiat de bani publici pentru a-şi achiziţiona cele mai performante aparate de înregistrare. Se vorbeşte în târg pe şoptite că DNA (Direcţia Naţională Anticorupţie), care nu este controlată de nimeni, dispune, tot din bani publici, de computere cu ajutorul cărora pe o rază de sute de metri sunt scanate toate vocile din eter, softul lor permiţând identificarea persoanelor care vorbesc.

Pe de altă parte, conform puţinelor statistici lăsate, totuşi, “la vedere”, numărul mandatelor de interceptare din România a fost în 2009 de 22.000. Dacă luăm în calcul singura cifră de referinţă cunoscută, cea de 12 euro costul unei interceptări de o zi, rezultă că dacă numărul interceptărilor s-ar reduce la numărul mandatelor, ceea ce este imposibil, atunci statul român cheltuieşte anual 100 de milioane de euro. Este însă ştiut că fiecare mandat presupune mai mult de o singură interceptare.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, s-ar cuveni să aflăm cui îi serveşte această practică toxică a interceptărilor din România, aflată în creştere spectaculoasă şi indecent de costisitoare.

Pe vremea comunismului, românii ştiau că trebuie să fie atenţi ce vorbesc, pentru că dacă se întâlneau tr