Începe să se lămurească – tocmai de la Viena – „misterul” atacului violent pe care Traian Băsescu l-a lansat la adresa lui Blaga, acuzat că duce de râpă partidul. Reacţia sa a stârnit mai întâi, nedumerire, deoarece ne aflam cu toţii sub influenţa declaraţiilor făcute în repetate rânduri de preşedinte, potrivit cărora abia aşteaptă să-şi termine (într-un fel sau altul) mandatul şi să se odihnească, sau să o pornească din nou pe mare – scop în care a avut grijă să-şi reînnoaiască brevetul de navigator. „Voi avea 63 de ani: cine să mai aibă nevoie de mine?” – declara cu tristeţe Traian Băsescu, înduioşând partea mai simţitoare a electoratului.

Mărturisesc chiar că m-a cuprins un soi de nedumerire, imaginându-mi-l pe fostul preşedinte stând calm în fotoliu şi citind ziarele care nu mai vorbesc despre el, sau uitându-se la emisiunile de divertisment de pe Antena 1 şi comentându-le cu doamna Maria. Iar vestea pe care a primit-o mai de curând de la fiica sa europarlamentară nu l-a proiectat în postura de bunic cumsecade plimbându-şi prin parc nepoţelul...

Evident, sunt postúri care nu se potrivesc de fel cu personalitatea agitată şi cu stilul intempestiv al preşedintelui nostru. Pot fi numărate pe degetele de la câteva mâini zilele din cele două mandate în care nu şi-a făcut simţită prezenţa şi existenţa, aflându-se aproape în permanenţă în topul interesului public. Astfel încât „declaraţia de la Viena” nu face decât să restabilească o realitate care a fost mereu prezentă în mintea sa. „Nu pot fi pensionar” – conchide domnia sa, smulgând un oftat de uşurare din piepturile tuturor celor care s-au temut că nemaiavându-l pe prima pagină sau în breakingnews, viaţa lor va fi mai searbădă şi mai lipsită de miez.

Aceia dintre noi mai ageri la minte au făcut, aproape instantaneu, legătura cu amestecul său recent în treburile interne ale unui