Vinul i-a precedat în Grecia pe strămoşii grecilor, vorbitorii de grai indo-european care pătrund în teritoriile Eladei istorice pe la finele mileniului al III-lea a.Chr. Veniţi din ţinuturi de stepă friguroasă, aceştia nu avuseseră cum întâlni acolo viţa de vie „domestică” şi roadele ei, aşa cum nu ştiau nici ce sunt măslinii şi cum se poate obţine uleiul din roadele acestora, cum nu mirosiseră flori de iasomie şi nu văzuseră vreodată marea. Ca şi alte nume de plante şi produse mediteraneene, numele vinului, oinos, a pătruns în greacă dintr-o limbă non-indo-europeană vorbită de locuitorii acestor ţinuturi încă din mileniile anterioare Prezenţa acestui produs în documentele administraţiei palaţiale din epoca bronzului atestă fără dubiu familiaritatea purtătorilor civilizaţiei miceniene cu această licoare, pe care vase mai mici sau mai mari o transportau peste mări şi ţări încă de atunci.

Vinul devine însă un element central în istoria vieţii cotidiene şi a civilizaţiei greceşti în epoca arhaică, atunci când şi consumul, şi simbolistica vinului devin purtătoare ale unor valori sociale fundamentale şi, nu mai puţin, ale unui imaginar pe care îl putem reconstitui pe temeiul textelor literare şi epigrafice, precum şi al iconografiei contemporane.

Oswyn Murray – de contribuţia capitală a căruia am mai vorbit cândva în aceste pagini – scria că practica banchetului arhaic, sumposion, vădeşte faptul că această instituţie socială a devenit „un loc aparte în raport cu regulile normale ale societăţii, cu un cod propriu şi foarte strict de onoare şi pistis (încrederea reciprocă) între symposiaşti – şi în predispoziţia de a stabili convenţii fundamental opuse celor ale cetăţii în întregul ei”[1].

O cultură a răgazului

Atunci când, către jumătatea sec. VII a.Chr., nobilii aristoi sunt siliţi de împrejurări să divulge tot mai multe taine ale artei răzb