Dacă nu aş fi ştiut că Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat e o piesă scrisă de Matei Vişniec în urmă cu vreo zece ani, că s-a mai jucat în România, aş fi putut paria că ea ilustrează ceea ce un teoretician provenit din fosta Iugoslavie, pe nume Predrag Matveevič, numea, într-o carte apărută în traducere românească în anul 1979, poetica evenimentului.
Piesa a putut fi văzută într-un spectacol cam fără istorie din 2004 de la Teatrul Mic, un Teatru a cărui istorie recentă e tot mai neprecizată, însă nici un “for responsabil” nu dă semne că ar fi dispus să observe asta
Se analizau acolo virtuţile şi servituţile poeziei ocazionale, ale acelei poésie de circonstance, cum zic francezii, o literatură cu o apreciabilă diacronie. Primul capitol al studiului era pus sub însemnele unui citat din Goeth e- “toate poeziile mele sunt poezii ocazionale, inspirate din realitate şi avându-şi rădăcinile în realitate. Nu punnici un preţ pe poeziile plăsmuite” şi începea printr-o definiţie extrem de clară: “...poezia ocazională, în sensul strict al termenului, desemnează cel mai adesea o poezie compusă cu prilejul unui eveniment care se impune prin importanţa sau actualitatea sa”.
Disjuncţii
Acum, sigur, nu ştiu cât de importantă sau de actuală a fost, cel puţin pentru oamenii cât de cât instruiţi povestea cu profeţia privind iminenţa sfârşitului lumii, un sfârşit ce ar fi trebuit să se producă la finele lui 2012. Dar ascultând replicile din partea a doua a piesei lui Matei Vişniec, adică din momentul în care îl vedem, cam pe neaşteptate, pe Profesorul Pandolfi care, pe un ton afectat-academic, anunţă că a doua zi soarele nu îşi va mai face apariţia şi urmărim vânzoleala sterilă a autorităţilor, ascultăm sfaturile imbecile ale funcţionarilor Municipalităţii, ne şochează reacţiile ciudate ale oamenilor, inadecvarea acestora la realitate, totul închei
