-AA+A
La figurat, numele pseudonimului e renume. La propriu, renunţarea la nume şi alegerea unui pseudonim ţin de un domeniu al creaţiei, unde semnătura are altă încărcătură semantică decât simpla (de)numire. De obicei, pseudonimul ajunge să fie mai cunoscut decât numele. În literatură, au rămas Ion Barbu, nu Dan Barbilian, Tudor Arghezi, nu N. Teodorescu, Paul Celan, nu Paul Antschel, George Bacovia, nu George Vasiliu, Ana Blandiana, nu Otilia Valeria Coman. Întoarcerea din pseudonim în nume e mai rar întâlnită. Şi când se întâmplă, odată cu revenirea, are loc şi regăsirea. „Jocul de-a v-aţi ascunselea”, prin glisare de la o identitate la alta în sfera artei, nu e la îndemâna oricui. Cine alege un alt nume doreşte să recupereze, să-l prelungească şi să-l înalţe pe cel lăsat în urmă, fiind conştient că acesta e drumul cel bun. Alegerea unui nume literar ţine de inspiraţie, fie că aceasta vine de la sine, fie că e vorba de un botez, ca-n cazul lui Iosif Vulcan, cu transformarea lui Eminovici în Eminescu. Deghizarea în alt nume oferă exprimare mai degajată, îndrăzneală de-a rosti, fără ca cineva să te ia la rost. Pseudonimul e şi el creaţie proprie la care trebuie râvnit, ajuns. Aşa cum unii luptă să-şi construiască un nume, trebuie să acceptăm şi ideea că un pseudonim se formează în timp. Existenţa într-un alt nume nu înseamnă viaţă dublă, ci mai degrabă mutarea întregii greutăţi a fiinţei către altă zonă, una în care suntem „acasă”, unde suntem noi, cei adevăraţi. Dacă pentru un actor rolul e o altă lume, de fiecare dată, trăind atâtea vieţi câte personaje ilustrează, pentru scriitor pseudonimul nu este evadare, nu este fuga în libertate, ci aducerea libertăţii în captivitate. O stare de (altă) posesie, de posesivitate pe care identitatea o are asupra „eu”lui, nu „eu”l asupra identităţii. E ca şi cum în permisul personal ar trebui să scrie pseudonimul. Dorinţa
