"pe umeri car norii care şi-au pierdut suflul

îi duc şi eu unde pot

la capătul oraşului pe malul râului..."

(Constantin Abăluţă, Picătura de apă, 2)

Ce se întâmplă atunci când străzile unui mare oraş sunt populate cu apariţii stranii, desprinse parcă din universul viselor? Şi ce se întâmplă când acestea au parte de şi mai stranii peripeţii, ori, dimpotrivă, sunt privite cu o completă indiferenţă de către puţinii sau mai mulţii trecători? Pornind, implicit, de la aceste întrebări, dar fără să-şi propună să răspundă la ele, ci, dimpotrivă, încercând să-şi provoace cititorul să găsească singur explicaţii sau, mai adesea, să-l determine să-şi pună noi şi noi întrebări, Constantin Abăluţă face din recenta sa carte, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, nu un ghid de promenadă prin capitala Franţei şi cu atât mai puţin un inventar al locurilor considerate frumoase de pliantele turistice. Ci, dimpotrivă, oferă celor care ştiu şi vor să depăşească graniţele discursurilor publicitare o călătorie printr-un Paris mai puţin cunoscut. Şi care, la o lectură atentă, se dovedeşte plin la tot pasul de aventuri - sau, dacă nu, măcar de potenţiale peripeţii. Cvasi-imaginare, după cum le numeşte autorul însuşi.

Apărut în anul 2012, la Paris (Éditions du Cygne, colecţia Poésie francophone),volumul acesta cuprinde o excelentă proză poetică al cărei scop principal, chiar dacă nu neapărat şi declarat astfel la nivel discursiv, este acela de a oferi o imagine globală a Oraşului-Lumină, prin intermediul unui demers fragmentar-minimalist, punctat de accentele unei viziuni onirice extrem de convingătoare şi de bine configurate. Desigur, orice oraş poate fi perceput şi cunoscut mai cu seamă ţinând seama de legăturile care se stabilesc între lumină şi sunet, cuvânt şi imagine, între banalul cotidian şi acea fărâmă de extraordinar identificabilă,