Chiar dacă mărţişorul a trecut demult de hotarul satului şi a ajuns la oraş, chiar dacă şi-a pierdut dimensiunea magică şi s-a desacralizat, chiar dacă a ajuns un bun de consum, supus trendurilor şi exploatat ca atare, povestea lui se cere spusă cel puţin o dată pe an, de ziua lui.

Astăzi, calendarul popular al românilor consemnează una dintre cele mai importante zile, zi de  hotar între iarnă şi vară, începutul Anului Nou Agrar. Baba Dochia, zeiţa mamă venită din neolitic, întruchipare a timpului îmbătrânit, a isprăvit de împletit funia anului, pentru ca noi să ne-o putem prinde la mână sau în piept, marcând astfel timpul festiv. Un timp matriarhal ce va sta o vreme sub semnul “zilelor bebelor”, a babelor cosmice care schimbă vremea după bunul lor plac. În vechime, cele două fire răsucite erau albe şi negre, îmbrăţişare firească a iernii cu vara, a zilei cu noaptea, a morţii cu viaţa. Pe atunci, negru era considerată culoarea fertilităţii, a pământului roditor şi a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morţii, a iernii îngheţate, a doliului. Oamenii purtau şnurul bicolor la mână, la gât sau prins în piept, îl legau de coarnele animalelor, de aripile cloştilor, la toarta găleţii de la fântână, la poarta şurii şi la uşa casei. Se formau astfel, la cumpăna dintre ani şi anotimpuri, nenumărate cercuri şi noduri  magice, apărătoare de deochi şi aducătoare de noroc.

 Firul negru a fost înlocuit ulterior cu cel roşu, simbol al vieţii, al soarelui, al pasiunii. Mai târziu, acestui şnur bicolor i s-a adăugat un bănuţ de argint sau de aramă şi s-a numit “marţ”/”mărţiguş”. Apoi bănuţului i-au luat locul tot felul de figurine, semne ale norocului şi ale primăverii. Este momentul în care mărţiguşul a devenit mărţişor, a început să se vândă şi să se cumpere, a ajuns să fie doar un simbol al primăverii despre care nu se mai ştie mare lucru.