Există mai multe motive care mă fac să vorbesc nu de revenirea la ordinea zilei a vechiului analfabetism, ci de un analfabetism de tip nou.

Părinţii mei fiind profesori şi şcoala era mereu prezentă în discuţiile din casă, când eram adolescent, am auzit de nenumărate ori vorbindu-se despre analfabetism. Asta se întâmpla la începutul anilor 1950, când regimul comunist, aflat la începuturile lui radicale, îşi propusese să lichideze compromiţătoarea moştenire a regimului burghez. Părinţii mei erau nelipsiţi de la cursurile serale la care participau actualele şi viitoarele cadre neştiutoare de carte. Campania avea, desigur, şi alte ramificaţii, la ţară sau în suburbiile marilor oraşe. Cifra avansată de autorităţi: 47% din populaţia României nu ştia să scrie şi să citească. Nu mai ţin minte când campania a fost considerată încheiată şi ultimul analfabet declarat şcolit.

În decursul timpului, am mai aflat, bunăoară, că în Suedia, dacă nu greşesc, a fost descoperită o femeie în vârstă neştiutoare de carte, căreia, sub imperiul emoţiei naţionale, i s-au pus la dispoziţie profesori care s-o înveţe să citească şi să scrie. După 1989, când astfel de informaţii au redevenit curente, a fost tras din nou semnalul de alarmă: procentul copiilor neşcolarizaţi, mai ales de etnie romă, devenise îngrijorător. Aşadar, în perspectivă, un lot la fel de mare de analfabeţi ca şi acela din trecutul burghezo-moşieresc.

Salariaţi care-şi „ascund dificultăţile“

Ziarul francez „Le Monde“ de duminică 17- luni 18 februarie publică o pagină întreagă sub titlul „Analfabetismul, un fenomen puţin cunoscut şi tabu“. Subtitlul e şi mai neaşteptat: „Cu ajutorul unor strategii de ocolire, aceşti salariaţi reuşesc să-şi ascundă dificultăţile“. E vorba, se înţelege, de dificultăţile provenite din faptul că nu ştiu să citească şi să scrie. Salariaţii cu pricina sunt uneori, ţineţi-vă bi