Este un loc comun acela ca UE avanseaza sub actiunea unui motor franco-german. De ce franco-german si numai franco-german? Pentru ca marile confruntari din inima continentului european, cel putin in epoca moderna, s-au miscat in jurul rivalitatii dintre Franta si Germania. Tot Franta si Germania sunt si autoarele celor doua conceptii principale asupra statului-natiune – civica si etnica; dar si a doua forme de democratie radical opuse – liberala si egalitara, pe de o parte, si respectiv autoritara si inegalitara, pe de alta. Asadar, daca vechii inamici ereditari se pot intelege, Europa se poate federaliza. Nu in ultimul rand, inclusiv sub impulsul puterii lor economice si potentialului lor militar reunite. Daca motorul franco-german se gripeaza, masina europeana ajunge pe butuci.
Ideea Europei unite, a Europei politice, a Statelor Unite ale Europei este mai veche, insa, decat "antanta" franco-germana. La ea se va fi gandit si Napoleon Bonaparte dar si conducatorii celui de al II-lea si al III-lea Reich. Cu totii au crezut ca securitatea tarii lor depinde de extinderea ordinii acesteia asupra intregii entitati geo-strategice numite Europa dar nici unul nu si-a imaginat (atata timp cat a ramas cu mintea acasa) ca acea ordine, impusa cu sabia, va putea fi pastrata la nesfarsit manu militari. Iata de ce a fost necesar sa se recurga la proiectul unui "imperialism prietenos"; adica la formula unei federatii pan-europene in care suprastructura politica sa functioneze dupa principiile si potrivit prioritatilor unei puteri (nationale) dominante.
Daca despre un atare proiect imperial francez se aminteste mai putin in ziua de azi este pentru ca Franta a cunoscut, dupa experienta napoleoneana (si aici este de avut in vedere si Napoleon al III-lea), un declin constant (pe care Pacea de la Versailles nu a facut decat sa il acopere cu o subtire pojghita de aur). In p
