„Din filmu ăla cu drogaţi înveţi să-ţi bagi în venă.” E unul dintre cele mai blânde comentarii pe care le-am auzit despre „Rocker”. O mizerie de film, cam ăsta a fost orizontul de aşteptare cu care m-am dus să văd al doilea lungmetraj al lui Marian Crişan.
„Megatron”, scurtmetrajul lui Crişan premiat cu Palme d'Or, m-a lăsat mai rece decât o reclamă la hamburgeri. „Morgen”, în schimb, crunt nedreptăţit de votanţii premiilor Gopo în 2011, deşi avea 11 nominalizări, e o minune de film. Să aibă Marian Crişan un metabolism artistic de tip Lars von Trier, splendoare urmată de aiureală?
Din clipa în care „bătrânul” Victor, too old for rock, too young to die, îngenunchează în „noaptea americană” a odăii lui să-şi spună ruga la Dumnezeu a unui tată care s-ar duce şi-n iad ca să-şi ajute fiul, n-am mai avut nicio îndoială că, în întunericul sălii Studio aproape goale, Marian Crişan îmi bagă în venă o doză ”top-notch” de cinema, ţâţă de mâţă.
Arta nu are obligaţia de a fi morală. Nici educativă. Nici corectă. Nici virtuoasă. Nici măcar sănătoasă.
Arta are, prin legea ei, o singură obligaţie şi un singur drept: să fie artă. Crişan nu ia în niciun fel atitudine faţă de consumul şi vânzarea de droguri de mare risc. Acesta este un fapt în realitatea României de azi. Filmul nu urmăreşte să-i facă să se lase pe dependenţi sau să-i determine să se apuce pe „virgini”.
El încearcă să fie o fotografie a curburii sentimentelor în spaţiul-timp al rockului şi drogului.
Poate fi siringa cu heroină un biberon, un sân patern al tatălui alăptându-şi fiul când ţipă în sevraj?
V-aţi închipuit vreodată o pereche de schiuri portocalii de fiţe târâtă ca o cruce a umilirii unui bărbat?
Credeaţi că expresia „Pula mea!” poate fi folosită pentru a exprima de la ură, furie şi dispreţ, până la durere sufletească şi căldura prieteniei, fără ca vreodată