Eșecul Legii Educației Naționale din 2011, cel puțin în partea ei referitoare la învățămînt universitar și cercetare, e un fapt incontestabil. Deja, în urma unei serii de HG-uri, OG-uri, OUG-uri și OM-uri (ce cuvinte am ajuns să învățăm!), legea a fost desfigurată prin eliminarea aproape tuturor prevederilor care îngrădeau arbitrariul și introduceau o evaluare mai strictă, urmăreau împrospătarea personalului și multe altele. Sînt anunțate deja alte modificări care merg în același sens. Ne-am reîntors cam la nivelul legislației din vremea ministeriatului Hărdău, dacă nu mult mai înainte. Între cei care au susținut reforma Funeriu, frustrarea, de înțeles, e foarte mare. Lumea pare împărțită în două tabere. Unii pun eșecul pe seama lipsei de coerență și decizie a echipei care a gîndit reforma și reproșează cedările, compromisurile, faptul că nu s-a tăiat în carne vie. Alții, dimpotrivă, acuză lipsa dialogului, faptul că reforma a fost impusă de un grup care s-a considerat purtătorul adevărului și al valorii și nu a negociat cu toți interesații, că prea mult a depins și depinde de persoana ministrului, că multe instituții au fost numite prin OM și nu prin lege, putînd fi oricînd schimbate la fel de ușor. N-am auzit sau citit pînă acum nici o propunere concretă de mecanism prin care această negociere ar fi putut avea loc. Eu nu-mi imaginez un asemenea mecanism, dar sper să existe. Nu cred că, prin consultarea tuturor membrilor unei comunități științifice, s-ar putea ajunge la, de exemplu, criterii sănătoase de promovare: cei cu rezultate mai slabe fiind majoritari (e firesc), tendința ar fi să impună criterii care să le permită avansarea. De fapt, asta se întîmplă acum în multe comisii CNATDCU. Aștept, în continuare, să văd propuneri serioase. Cum devenirea aceasta a legilor din învățămînt pare să fie ciclică la noi, va veni și momentul cînd o vom lua de la capăt c