Uluitoarea viaţă a lui Vittorino Cazzetta, ladinul care a murit căutând fericirea

Zâmbetul

Au fost ceva aplauze în seara aceea de 7 august 1996 în Pescul. Şi lume. Neobişnuit de multă lume, pentru un sătuc din inima Dolomiţilor, o aşezare ca oricare alta, risipită pe pajiş­tile înalte ale Văii Fioren­tina. Lume, prea multă lume pen­tru Vittorino Cazzetta, obli­gat să stea la aceeaşi masă cu profesorii Giuliano şi Marco Palmieri, autorii unui volum care tocmai se lansase şi în care era vorba şi despre el, săteanul acela ciudat, care făcuse atâtea şi atâtea desco­periri geologice uluitoare. Autorii i-au mulţumit, oa­me­nii l-au aplaudat, iar Vitto­rino a tăcut. Era, ori­cum, lu­crul pe care ştia să-l facă cel mai bine. Abia când invitaţii au început să plece, iar sala de festivităţi s-a golit, Vitto­rino Cazzetta a în­drăznit să zâmbească. Pen­tru unul ca el, un băr­bat retras şi ursuz, ajuns la 49 de ani, zâmbetul acela era un soi de mi­racol. O îmblânzire stin­gheră şi târzie a unei mari singurătăţi senine. S-a apro­piat atunci de singu­rul om care rămăsese în sală, Pierino Lorenzini, l-a strâns uşor de braţ şi i-a şoptit: "Azi sunt chiar fericit. Să bem o bere duminică. Fac eu cinste". Pierino Lo­ren­zini, sin­gu­rul om cu care Caz­zetta se încumeta, rar, să po­ves­tească, îşi aminteşte glasul acela uşor tremurat, stăpânit de emoţie, ochii sfredelitori, privirea intensă. Privirea lui dintotdeauna. Doar că duminica aceea n-a mai venit. Sâmbătă, pe 10 august 1996, Vittorino Cazzetta a plecat din nou pe munte.

Chemarea

În 1966, la 19 ani, Vittorino Cazzetta îşi urma tatăl. Aşa trebuia să fie, tânărul să înveţe meseria părintelui, chiar dacă asta însemna să se îmbarce pe vase de croazieră şi să vânture mările Italiei, dintr-un port în altul. Avea să cunoască marea, nu ca marinar, ci ca ucenic patiser, ajutorul de nădejde al