Se vede de la poştă: tempera- mental-stilistic, Barbu Cioculescu aparţine altui timp decît celui prezent. Strădaniile d-sale de-a se abstrage din contem- poraneitate, vizibile în scriitura strălucind într-o manieră oarecum salonardă, în pedanteria visătoare, în mentalul livresc cum o probă de aristocraţie a spiritului se coroborează în volumul de dialoguri orchestrat de Monica Pillat şi cu un şir de preciziuni autobiografice. Cu o cochetă melancolie, Barbu Cioculescu îşi recuză apartenenţa la o generaţie. Nu pare a-şi găsi locul nici în „generaţia pierdută” a unor Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Mihai Crama, cu atît mai puţin în cea a scriitorilor afirmaţi în 1965, în cap cu „pleiada” Nichita Stănescu-Marin Sorescu- Adrian Păunescu. E un prilej de frustrare ori un beneficiu? În situaţia unei atari neaşezări ar fi cu putinţă apariţia unor epigoni ai celui în cauză? La o asemenea întrebare a intervievatoarei, răspunsul vine resignat-casant. Posibilul regret e disciplinat cu discreţie de conştiinţa valorii proprii: „N-am fost la modă, deci mi-am cruţat posibilitatea de a avea succesori. Presupun că vor fi atît de originali, încît numai un critic foarte sagace va descoperi filiaţia. Valul niciunui grup nu m-a suit pe creste, dar nici nu m-a amestecat printre meduze moarte, pe nisip”. Şi totuşi cărei epoci l-am putea circumscrie pe acest autor nu doar cu o prodigioasă, plurilaterală prestaţie, ci şi cu un profil acuzat personal, în afectarea sa desuetă? Am impresia că aşa- numitei (de Şerban Foarţă) „belepocă”. Scepticismul ironic, erudiţia elegantă, scrupulul formal, duhul unui clasicism tîrziu pulsînd în venele scriptorului şi, mai de departe, fiinţa tînărului (cel puţin) „bîntuit de fantasme erotice”, „întîmpinînd zările pe culmile muntelui Venus”, ca şi, mai de-aproape, a octogenarului „lăudat pentru cît de bine se ţine”, fac parte din lumea unor Anato