Emil Brumaru, Rezervaţia de îngeri,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 141 p.

Emil Brumaru este astăzi unul dintre poeţii români cei mai iubiţi de public, şi acest lucru s-a văzut foarte bine la ultimele sale lansări de carte, cea de la Târgul Gaudeamus din noiembrie (Cerşetorul de cafea, reprezentând volumul III din Opere, editate de Polirom) şi cea recentă, de la Librăria Humanitas Cişmigiu. În afară de a fi un poet fermecător, domnia sa este un excelent vorbitor în public, un internaut înrăit şi, poate înainte de orice, este un tip direct şi onest, fără aere de vedetă, care-ţi dă, la fiecare frază rostită, senzaţia că spune lucrurilor pe nume – iar asta oamenii apreciază. Desigur, prezenţa publică este doar condimentul succesului lui Emil Brumaru. Substanţa acestuia este poezia, care, iată, de şase decenii continuă să evolueze, fără ca totuşi să-şi schimbe radical datele esenţiale.

Până acum câţiva ani, opera lui Emil Brumaru părea cumva încheiată. S-au editat chiar diverse rânduri de opere „complete” şi „definitive”, ce începeau cu poezia delicată, presărată cu ienibahar şi „piper prăjit” a începuturilor, şi se încheiau cu poemele „hard” din Infernala comedie. Poetul vine acum cu un volum aproape cu totul nou (sunt doar câteva poeme mai vechi reluate, însă numai pentru că se integrează perfect aici), în care tonalitatea şi raportarea la lume sunt altele decât cele de până acum. Stilistic, îl regăsim în paginile acestei cărţi pe acelaşi Brumaru dintotdeauna, care însă se confruntă cu o situaţie nouă – sau, mai curând, recent acceptată: bătrâneţea. De aici, şi tonul elegiac al celor mai multe poeme şi chiar formula literară aleasă, multe dintre ele fiind sonete. Confruntarea cu proximitatea morţii (cuvânt care apare, negru pe alb, de numeroase ori în acest volum) e când una senină, când generatoare de revoltă. În primul registru, un son