Veşnic tânăr şi surprinzător Şerban Axinte. De la poezie trece la studii docte şi viceversa. Bunăoară, după Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu(Editura Timpul), a sărit la Păpădia electrică (Casa de Pariuri Literare), iar acum ameninţă cu al doilea volum privitor la definiţii ale romanului.

Îmi amintesc cum poetul s-a metamorfozat subit în teoretician pentru a livra o miniconferinţă despre evoluţia romanului în România, în Club A. În Club A!!! Adică să vorbeşti despre Aricescu, Baronzi, I. M. Bujoreanu ş.a.m.d. într-un beci umplut cu muzici şi lume pestriţă! Când cu subiectul pricina poţi plictisi un amfiteatru de studenţi la Litere! (Aşa curaj este pe măsura lui Despot-Vodă!). Însă poetul s-a achitat de imposibila sarcină cu farmecul caracteristic.

Ca şi cum nu ar fi de ajuns toate aceste abilităţi, Axinte mai face şi muzică! Dar nu polivalenţa lui uluieşte, ci aplicaţiile ei. Definiţiile romanului recapitulează primele noastre stângăcii în materie de proză masivă, mergând până la capodoperele din prima jumătate a secolului 20. S-a scris mult despre pionierii romanului românesc, care cel mai adesea au fost imitatori. Astăzi, doar o mână de specialişti mai sunt interesaţi despre subiect. Desigur, mai captivant ca arie de cercetare va fi volumul 2. Axinte reia concluziile vechilor studii, le compară şi, unde se poate, contrazice şi emite noi opinii. Răbdarea lui este îngerească, dar "definiţiile iniţiale", cum mi-a scris în dedicaţie, i-au ieşit aşa cum a vrut: o piesă de rezistenţă. Ceea ce nu a fost uşor, cont ţinând că punctul de plecare al cărţii este o teză de doctorat.

În fond, cum inspirat îşi intitulează Prefaţa Antonio Patraş, Bătălia pentru roman este un Undosar deschis. Mai ales că arhetipurile autohtone sunt minore, şi aici prefaţatorul evidenţiază gafa lui Nicolae Manolescu, care-şi închipuia că Istoria ierog