Cînd l-am întîlnit prima oară – nu chiar cu un deceniu în urmă –, Giuseppe Stabile era încă un învățăcel prins în felurite trasee academice. Cartea lui, Valacchi e Valacchie nella letteratura francese medievale (Roma, Edizioni Nuova Cultura, 2011, 266 p.), este însă una care marchează clar drumul științific parcurs de atunci încoace de tînărul cercetător napolitan pasionat de literatura română veche. Între timp, el a realizat o ediție critică a Evangheliarului slavo-român de la Sibiu (1551 – 1553), cel mai vechi text românesc tipărit care s-a păstrat. A mai scris și despre influența slavă din textele românești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, despre Biblia de la București (1688), ca și despre sincretismul dintre Sibilă și regina din Saba în tradiția românească bizantino-slavă. Asemenea publicații savante nu sînt la îndemînă, indicînd fără dubiu apariția pe scena științifică a unui nou nume de expert în literatura română veche. Volumul de­spre Valahi și Valahia în literatura franceză medievală este însă o încununare a muncii de depistare, sistematizare și exploatare a izvoarelor narative, în versuri și în proză, ale literaturii medievale de limbă franceză, constituindu-se într-o contribuție de mare utilitate pentru cei interesați de reflectarea românilor din vechime în Occident.

Cartea este alcătuită sobru și canonic, la o indubitabilă altitudine academică. După premisele lămuritoare cu privire la obiectul cercetării, urmează studiul propriu-zis referitor la „Cine sînt valahii?“ (pp. 17-84). Apendicele „Cîteva date despre prezența valahilor și a Valahiilor în literatura franceză medievală“ (pp. 85-91) adaugă celor dinainte prețioase statistici și considerații critice. Survin apoi trei tabele, în primul repertoriindu-se lucrările unde apar referințe la noțiunile căutate, în cel de-al doilea enumerîndu-se formele scrise ale cuvîntului valah, iar în