În general, lumea nu e prea interesată de statistici, mai ales în cultură. Arta e inefabilă, nu se măsoară – așa ajungem să nu avem idee despre ce se petrece, cine ce vrea și ce, unde i se oferă și, evident, nici politici culturale. Chiar dacă, uneori, se întîmplă lucruri ce ar merita un pic mai multă atenție – sociologică.
La Teatrul Național din București (TNB), din 2010 în 2012, s-a înjumătățit numărul de bilete vîndute – rotunjit, de la 200.000 la 100.000 (scăderea a fost graduală – 50.000 de bilete mai puțin în 2011 față de 2010 și alte 50.000 mai puțin în 2012 față de 2011). În anii în care criza a lovit direct, numărul spectatorilor a fost în creștere – conform Raportului de management publicat pe site-ul Ministerului Culturii, în 2009 s-au vîndut cu aproape 100.000 de bilete mai mult decît în 2008 (221.900 față de 123.100), un an asemănător de altfel, din punct de vedere al gradului de ocupare, cu 2006 (123.419). Altfel spus, timp de cinci ani, incluzînd declanșarea crizei economice, tăierea salariilor bugetarilor și politicile de austeritate, TNB și-a menținut și crescut în mod constant publicul – pentru ca, dintr-odată, această audiență să se prăbușească. Cît se poate de normal să te întrebi: ce s-a întîmplat cu acești oameni? Au încetat să mai meargă la teatru sau au ales să se ducă la alte teatre? De ce nu se mai duc la teatru, de ce ar alege alte teatru și care ar fi ele? În primul rînd, să lămurim cîteva detalii, să le zicem, conceptuale: evident, numărul de bilete nu se referă la numărul de spectatori unici, pot fi 25.000 de spectatori care mergeau la TNB de patru ori pe an și ulterior au ales să se ducă doar de două ori, sau 25.000 care mergeau de două ori, plus 50.000 care mergeau doar o dată sau oricare altă combinație posibilă, dar vom folosi termenul generic de spectatori pentru că, evident, pe scaunele din sală șad oameni și nu bilete. Nu
