Încheiam articolul (mai bine zis, uricul) anterior cu făgăduiala de a da câteva exemple cu încărcătură erotică în care cuvântul scârţ, fals onomatopeic, precum şi derivatele sale scârţâi, scârţâială, scârţar, îşi dezvăluie înţelesul originar. Etimonul lor, ca şi în cazul cortului desfrânării, cum am văzut data trecută, este latinescul scortum = 1. piele, blană; 2.curvă, curvar.

Ascultând de morala austeră, la lumina zilei, care condamnă practica amorului mercenar, ca la uşa cortului, interjecţia scârţ exprimă dezaprobarea, ba chiar dispreţul faţă de spusele cuiva: aş!, da’ de unde!, vorbă să fie!

DA ne oferă un bun exemplu, în sprijinul ipotezei noastre, consemnând expresia a scârţâi uşa cuiva, care înseamnă a stărui pe lângă cineva: „Mie nu mi-o scârţâit nime uşa până-n ziua de astăzi, cum o scârţâi tu la altele, berbantule!” (Hogaş). Acest berbant insistent peste măsură e scârţarul, care scârţâie la cobză, sau pune lăutarii să scârţâie cântece de pahar sau de petrecere, însoţite de veselia şi chiuiturile specifice aprinderii trupului, cum putem afla din următoarele exemple: „Vedeam horele încinse de flăcăi şi fete, jucând în scârţâitura unei vioare” (Sion); „Chiuituri şi glume şi păcăleli şi râs se-amestecau cu scârţâiturile lăutarilor de ridica cârciuma-n slavă”. Într-un alt exemplu, cineva nu poate suferi „chiot, scârţâială” (Resmeriţă).

În treacăt fie spus, asocierea scârţâitului cu chiuitura nu e deloc întâmplătoare, dacă pornim de la premisa acceptabilităţii instinctului erotic care-şi cere drepturile în chip suveran, în cadrul unei morale mai laxe. Deoarece chiotul chiar asta însemnează. Cuvântul nu e, cum greşit (şi comod!) se crede, o creaţie onomatopeică, ci, la fel ca scârţâitul, doar un cuvânt pentru care nu s-a găsit etimonul, pentru că n-a fost căutat în moeso-gotică, unde există verbul quiujan = a se bucura intens de viaţă, corespunz