Vi s-a întâmplat să trăiţi în copilărie o poveste de dragoste care să se potrivească cu sărbătoarea Drăgostiţelor? E acelaşi lucru cu Dragobetele, doar că sună mult mai gingaş şi se potriveşte mai bine cu primele tresăriri de iubire, păstrate în amintiri. Dragi cititori ai revistei "Formula AS", la toate aceste întrebări sunteţi poftiţi să răspundeţi şi dvs.
Matei FLORIAN
84 la 2
Era groaznic să stai cu Alexandra în aceeaşi bancă. Pur şi simplu groaznic. Dacă îmi zâmbea, toate fracţiile de pe tablă începeau să se răstoarne şi să se amestece, 2 sărea pe bara de deasupra lui 5, iar 5 se transforma în 8, Carpaţii Meridionali se scufundau definitiv în râul Olt şi nu mai ieşeau de acolo, iar Ştefan cel Mare se cocoţa pe tancuri şi îi zdrobea pe nazişti, la Posada. Îmi pierdeam stiloul, caietele dictando, capul. Cel mai rău era dacă tovarăşa mă scotea la tablă. Eram năuc, îmi trebuia minute bune până să înţeleg despre ce e vorba, ţineam creta în mână şi nu ştiam la ce foloseşte. Alexandra îmi zâmbise, iar complementul direct era un fel de muscă care bâzâia degeaba în jurul predicatului. Când mă dezmeticeam puţin, cât să rostesc un "ă" mai lung decât o balenă albastră, era de obicei prea târziu. Tovarăşa apuca să deschidă catalogul, să ajungă la litera "F", şi doar cerneala cu care îmi trecea nota 4 mai avea un pic până se se usuce. "Gata. Poţi să treci la loc. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine", zicea. Adevărul e că nici eu nu ştiam. Bănuiam că ceea ce se petrece are mare legătură cu Alexandra şi cu zâmbetul ei, dar nu puteam pricepe ce e cu ameţeala asta care mă făcea să plutesc uşor, în rotocoale mici, deasupra clasei a IV-a B. Acolo, deasupra, era tare bine, doar că jos, mai existau orele astea nesuferite, o tovarăşă, o tablă la care trebuia să ieşi şi un catalog care se umplea încet de foarte multe note de 4. Iar asta nu era
