Mihai Buracu, Eu sunt scribul... Amintiri şi poezii din închisoare, cuvînt înainte, studiu introductiv şi adnotări de Alin Mureşan,
Editura Filos, Bucureşti, 2012, 322 pag.
Mihai Buracu a fost arestat de Securitatea din Caransebeş în 1949, după absolvirea liceului. Făcuse o chetă împreună cu colegii de liceu pentru a-şi ajuta profesoara de limba română, rămasă pe drumuri în urma arestării soţului în mai 1948.
Delictul a fost interpretat ca „uneltire împotriva ordinii sociale” şi, în urma procesului, absolventul de liceu a primit o pedeapsă de doi ani de închisoare. Din cei doi ani de detenţie, Buracu a făcut cinci, din cauza unei neglijenţe birocratice des întîlnite în universul penitenciar. Oricum, cu doar cinci ani de închisoare la cazier, Buracu a scăpat ieftin. În comparaţie cu sfertul de veac pe care mii de români l-au petrecut între pereţii unor celule în care au intrat adolescenţi şi din care au ieşit la vîrsta maturităţii tîrzii, calvarul lui Buracu pare floare la ureche. Atîta doar că, spre deosebire de alţii, Buracu a trecut pe la Piteşti.
La Piteşti, Mihai Buracu a ajuns în ianuarie 1951 şi a stat cinci luni, dintre care două în Camera 4 Spital, „legendara” celulă de tortură. Aici, la vîrsta de 21 de ani, părul i-a albit complet, Mihai Buracu trecînd pragul majoratului (pe vremea aceea majoratul se căpăta la 21 de ani) cu părul încărunţit. În Camera 4 Spital (nume straniu, în contrast flagrant cu tratamentul aplicat acolo), Buracu a îndurat două luni de tortură sistematică. şi totuşi, dintre cei 800 de elevi sau studenţi care au cunoscut reeducarea Piteştiului, Mihai Buracu se poate considera unul din cei mai fericiţi supravieţuitori: mai întîi, pentru că nu s-a numărat printre cele 30 de victime care au murit în urma chinurilor şi, în al doilea rînd, fiindcă nu a rămas cu sechele fizice. În plus, a reuşit ca în cîţiv
