Culmea ironiei, cu cât era mai evident declinul comunismului în lume, cu atât mai mult românii se călcau pe picioare să devină membri de partid...

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „Epoca de Aur” primul gând care îmi vine în minte este şpaga generalizată. Se făceau cuplete cu frizerii sau tinichigii auto care luau şperţ, dar tovarăşii cu putere cât de mică de decizie luau cu amândouă mâinile. De acest fenomen m-am lovit cel mai tare chiar înainte de Revoluţia din ’89, pe când mă dădeam de ceasul morţii să fiu făcut, şi eu, membru de partid.”

Gluma a prins

Domnul Sandu Vâlceanu îşi aduce aminte cum, înainte de a fi făcut, cu japca, membru PCR în anul doi de facultate a făcut-o lată şuşotind pe la colţuri că, atunci când „s-o schimba roata, p-aştia, adică pe comunişti, îi împuşcă primii”. Gluma a prins printre colegi, dar şi la decanat, fiindcă a fost exclus de pe „lista roşie” în ultimul moment. „Mai mult nu am avut de suferit, doar că la repartiţie am primit un loc pe unde se agaţă harta în cui.

Din fericire, cu ajutorul unui activist, prieten de familie, am reuşit să iau negaţia de la primul secretar pe judeţ şi m-am mutat la o mare întreprindere în Capitală”, îşi aduce aminte domnul Sandu. „Despre prietenul «Tovarăşu’ Ionel», ţin minte că era atât de perfect în rolul lui de activist încât aveam impresia că aşa îl cheamă de-adevăratelea, „Tovarăşu” de familie şi „Ionel” de botez. Avea o vorbă preferată, un fel de tic verbal, aşa cum alţii spun „deci”, sau „cică”, el zicea „s-o întreb pe soacră’mea”. Şi ca tabloul să fie întreg, trebuie să spun că nu mi-l imaginam fără maieu de corp pe sub orice cămaşă sau bluză, semn că ţărâna nu i se uscase încă în buletinul de Bucureşti.

Tot lui m-am adresat când, în ’89, la final de stagiatură, nu reuşisem să înaintez în funcţie (şi salariu, desigur) cu nici un pas. Trebuia să fiu membru