Având în vedere că venirea unui copil pe lume înseamnă travaliu, marele filosof naţional Bulă a ajuns la concluzia că ne naştem obosiţi pentru a ne odihni. Dacă pe vremea tovarăşului şi tovarăşei ne mai agitam, pe ideea că „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că lucrăm”, acum nimeni nu-şi mai bate capul să-şi mişte oasele ruginite de capitalism. Dar tot mă mai mir, uneori, pentru că descopăr noi şi noi mutaţii la românul infectat cu democraţie la cerebelul muncii. Acu’ câteva zile, cu ocazia festivă a unei vizite a doamnei încălzirea globală însoţită de nişte ploi torenţiale babane, puntea dintre un sat mehedinţean şi drumul comunal a început să aibă gânduri de plecare, apa lăsându-i stâlpii de susţinere în tanga şi-n obiele. La primele ore ale dimineţii, vreo douăzeci de inşi de la Apele Române se bălăceau ca nebunii ca să pună saci cu nisip şi pietriş pe lângă pilonii podului, dar din aşezarea în cauză nu era nimeni! Într-un târziu, un bugeto-dac supraponderal cu o umbrelă veselă a încercat să treacă privind atent la plopi, dar l-au acroşat presarii care imortalizau evenimentul. Concluzia lui: „Bre, din sat n-are cine să vină, toţi e bolnavi şi handicapaţi!” Estimp, un dulău de vreo treizeci de ani, cu ceafa groasă şi o bicicletă şmecheră, defila prin spatele lui, aşa că gândurile mele de bine au răsărit ca ciupercile amanita phalloides şi boletus satanas după ploaie, că măcar vreo babă miloasă cu un kil de ceai fierbinte de sunătoare tot ar fi fost normal să apară, nu?

Culmea hidrotehnicii, spun unii, este să scoţi apa cu pompele funebre şi cred că li s-ar potrivi de minune la odihniţii ăia dacă ar fi lăsaţi de capul lor, că timpul este cel mai bun profesor. Ce nu ştiu ei este că, din păcate, acesta-şi omoară toţi elevii…

Culmea asta mi-aduce aminte de o altă culme. Culmea mândriei este să fii mândru că eşti mândru, lucru care l-a umplut de mândri