Povesteam mai demult cum am petrecut la Dej cam vreo săptămînă, în toamna lui 1982, și cum am speriat autoritățile cu prelegeri intitulate, nevinovat, "Libertatea care ne-norocește" sau "Venirea americanilor". Gazdă dejană era prietenul Radu Săplăcan, cel în apartamentul căruia am organizat petreceri de pomină. Dimineața, dormeam pe rupte la conferințe, ca să strîngem puteri. Într-o seară, Radu ne zice, pe un ton misterios: "Ar fi bine ca mîine să fiți nițel mai treji, vine părintele Steinhardt și facem un drum la Rohia. La mănăstrire, bre!".

Așa l-am cunoscut pe Nicu Steinhardt, singurul călugăr care, de îndată ce părăsea pustnicia, îmbrăca elegante haine negre, cu stil. A ținut o prelegere despre negație, pornind de la un text al lui Eugène Ionesco. Era suficient, susținea el, să spui "da" răului și nu mai aveai scăpare. Bineînțeles că, după aceea, a urmat vizita la Rohia. Pe drum, în autocar, am tocat cîte-n lună și-n stele. Steinhardt nu arăta a călugăr – neam. De îndată ce am trecut porțile mănăstirii, am devenit gravi, sobri. Dar parcă poți scăpa de cele lumești? În cinci minute, am aflat că, pentru a se scuti de plata taxelor și pentru a se feri de ochii curioși ai mulțimii, în ograda mănăstirească înflorise o "casă a poetului". Ce casă? Era a lui Ioan Alexandru. Hop, s-o vedem! Acolo ne-a întîmpinat un basorelief, cu poetul sculptat în chip de Pintea Viteazul. M-am zgîit o oră la chipul contorsionat, de lemn. Nu l-am recunoscut și pace. Era o chestie urîtă ca moartea. În schimb, cînd am aflat că opera costase 50.000 de lei, m-am dat bătut. Arta merită sacrificii.

Publicat în Cațavencii, nr. 8(86), 2013

Povesteam mai demult cum am petrecut la Dej cam vreo săptămînă, în toamna lui 1982, și cum am speriat autoritățile cu prelegeri intitulate, nevinovat, "Libertatea care ne-norocește" sau "Venirea americanilor". Gazdă dejană era prie