Orice ar face, nevasta unui scriitor celebru tot prost pică! Dacă se mulţumeşte să stea în umbra lui, ca Hadley, prima soţie a lui Hemingway, mizerabilul o înşală şi divorţează de ea. Iar feministele îi plîng de milă. Dacă îi concurează excentricităţile şi celebritatea ca Zelda, unica jumătate a lui Scott Fitzgerald, ajunge în balamuc. Şi feministele o victimizează.

Aurora Liiceanu le spune poveştile*, încercînd să înţeleagă ce-a fost în capul lor, fără să vadă în ele doar victimele celor doi beţivani egoişti. Amîndouă au complexe de provinciale, amîndouă simt că între ele şi ei există ceva care-i desparte, scrisul. Deosebirea e că Hadley, care vrea o viaţă liniştită, alege să se despartă de Hemingway şi se mărită apoi cu un tip mai conformist, în timp ce Zelda se ceartă zilnic cu Scott, se mai şi încaieră cu el, dă foc casei în care locuiesc, îl acuză că a plagiat-o, totul însă pînă la divorţ.

Aurora Liiceanu descoperă că şi faimoşii lor soţi sînt şi ei cît se poate de complexaţi. În plus, că Hemingway e în stare de toate ticăloşiile, atît cu prietenii, cît şi cu amantele, încît nu vede nimic rău într-un menaj în trei şi e fericit că Hadley îi propune să se despartă. La fel cum catolicul Scott nu vede nimic rău în a folosi scrisorile şi însemnările Zeldei în romanele lui, o încurajează în flirtul ei cu un ofiţer francez, ca să aibă materie primă pentru Daisy, cocheta din Marele Gatsby şi cenzurează cu mîna lui romanul nevestei sale, de frică să nu-i strice imaginea de Marele Scott.

La amîndoi apare cîte un totuşi tulburător. Chiar şi după cea de-a treia lui căsătorie Hemingway va spune despre Hadley că ea a fost marea lui iubire. Scott o internează la ospiciu pe Zelda cînd în extravaganţele ei apar semne de nebunie, dar n-o abandonează şi se chinuie să scrie pentru a-i plăti doctorii. Dacă ne luăm după titlul cărţii s-ar zice că avem de-a face cu