În anul 1989, istoricul Pierre Nora, astăzi membru al Academiei Franceze, lansa un interesant proiect editorial care, deși rămas ulterior fără răsunet – Pierre Bourdieu îl califica drept „iluzie biografică“ –, a avut cel puțin meritul de a atrage atenţia asupra poziţiei autorului în raportul dintre categoriile de realitate personală și realitate istorică. Acest experiment, cu numele de ego-histoire, a dat naștere la o carte numită Essais d’ego-histoire, publicată în colecţia Bibliothèque des Histoires, Editura Gallimard, lucrare colectivă în care li se propunea mai multor istorici de renume (Maurice Agulhon, Pierre Chaunu, Georges Duby, Raoul Girardet, Jacques Le Goff, Michelle Perrot et René Rémond) un exercițiu de scriitură ce le cerea să devină istorici ai propriei vieţi, evitînd falsa autobiografie și confesiunea și scoţînd în evidenţă rolul pe care Istoria îl are asupra istoriei personale. „Exercițiul, scrie Pierre Nora în prefaţa acestei lucrări, constă în a face lumină asupra propriei istorii așa cum am face-o asupra istoriei altuia, a încerca să aplicăm nouă înșine, fiecare în stilul său și cu metodele la care ţine, privirea rece, globală, pe care a purtat-o atît de des asupra altora. A explicita, în calitate de istoric, legătura dintre istoria căreia i-am dat fiinţă și istoria care ne-a dat fiinţă“ (1.) Într-un articol datînd din 2009 și dedicat studierii traiectoriilor individuale (2.), Françoise Thébaud, profesor emerit de istorie contemporană, consideră că această „înscriere în spațiul public a unor elemente din viaţa privată“, așa cum propunea Pierre Nora, are meritul de a fi reușit să umanizeze trăirea auctorială, făcînd legătura între parcursul intelectual și istoria personală ca „récit de vie“. Se știe că, în acest exercițiu delicat al scrierii istoriei de sine, locul eminent îl ocupă scrierile autobiografice, gen în care exigența obiectivități